Carmen se uita discret la ceas: era tirziu, aproape miezul noptii. Vasile Elisav se ridica. Iesi. Intra in camera de baie, a carei usa o lasa intredeschisa, deoarece-si spala, acum, numai obrazul, dar cu fervoarea unei sacre ablutiuni, astfel incit nu deslusi prea bine apelul telefonului mobil, lasat sa zumzaie in gol, fara sa-i puna nimeni punct, vreo patru-cinci masuri din Zauberflöte.
— Ce-i asta, intreba, surprins, dl Vasile Elisav, iesind din camera de baie.
— Sinteti incorigibil, dom profesor. Pai ce sa fie, e semnalul telemobilului…
— Telemo-ce?
— Al telefonului mobil, adica unul fara priza, nici snur, al unui fost coleg…
— Pe care-l recunosti doar dupa sunet?! Ai, asadar, un curtezan, se cam pleosti Vasile Elisav.
— Astazi, se spune un gagiu, tinu sa-l corecteze Carmen Carpen.
— Sau prieten, vru sa dreaga busuiocul, fara sa reuseasca, Nora Aron, careia draga ii era, din scoala, musafira ei.
Vasile se pleosti de tot, ca o mimoza senzitiva, caci una pudica ar fi fost cazul, poate, sa se coloroze, de zor, intr-un roz rumen, batind usor in rosu… Caci eritemulului, adica-mpurpurarii incontrolabile si bruste la fata a cuiva, tot astfel, anume pudic, i se spune.
— Cum, oare, se rosesc la fata negrii, incerca Nora Aron sa deturneze discutia-n derizoriu. Aflasem, parca, dintr-o anecdota: un banc pe care, din pacate, l-am uitat.
— Eu, de asemenea, facu Vasile Elisav, care oricarei anamneze ii prefera, in ocurenta, amnezia.
— Stiti, dom profesor, zise Carmen Carpen, cum isi recruta Caesar combatantii? Ii punea-n situatii-limita…
— Vorba lui Sartre, adauga Nora Aron.
— Iar cei ce se impurpurau la fata erau admisi in detrimentul celor ce se impalidau.
— Eu, inrosindu-ma la fata, simt, paradoxal, ca ma fac palid, palid pe dinauntru, cel putin, facu Vasile Elisav, cu glasul strangulat, acum, de o emotie perceptibila cu greu. Ca sa adauge numaidecit in cvasi-soapta, ca, mai degraba, intr-un aparte: Pe mine, oare, m-ar fi recrutat, in propria-i oaste, cuceritorul Galiei, Caesar?
— V-ar fi recrutat, ricana gazda, mai curind dl general Aupick, de la care micul Charles aflase ca „Ceux-la dont les desirs ont la forme de nues,/aEt quith revent ainsi qu’un conscrit le canon… „
— „Aceia cu dorinte de forma unui nour,/Visind, precum viseaza recrutul tunul sau… „, se trezi Vasile Elisav ca talmaceste in romana… Sau, mai inexact, dar mai poetic: „Aceia cu dorinte ca nourul de fum,/Visind, precum viseaza recrutu’ tunu’ sau… „.
— Tutunu’ sau? facu pe surda, Carmen Carpen.
— Tutunul e, si el, un opium, un adjuvant al reveriei, scumpa Carmen. Unul care, din pacate, draga Nora, avind mai toate neajunsurile, scumpa Carpen, ale drogurilor, incepind cu dependenta (adica adictia, cum se spune azi), n-are niciunul, draga mea Aron, din avantajele (sa le zicem astfel) ale lor.
— Ce facem, dom profesor, o luam de la-nceput, intreba, blazata, Carmen Carpen.
— Bis repetita placent, dulce Carmen, conchise ferm Vasile Elisav, in limba clara a lui Caius Iulius.
(Continuarea in numarul urmator)