Chiar mă întrebam când o să înceapă puhoiul de comentarii isterice ale celor care-și trăiesc timpul liber în mall despre cei trei oameni care au murit pe munte, în Făgăraș.
Văd că a dat startul Mîndruță, care nu-i tocmai mallist, ci doar un bișnițar de opinii de mall (știu prea bine, că-l aud zilnic în mașină, când mă întorc de la serviciu). Mare bolovan! Ca și cum pe bicicletă – cum merge Mândruță – nu te expui unor riscuri foarte mari. Să pedalezi cu bicicleta prin trafic – o știu din experiență – prezintă cam același risc cu a muri pe munte. Nu înseamnă că nu mai mergem cu bicicleta sau că nu-ți mai înveți copiii să facă asta.
Cei trei oameni care au murit pe munte aveau experiență, știau la ce riscuri se expun și erau perfect conștienți că o bucurie aparte de a trăi altfel te poate și omorî, la o adică. E o prostie să-i judecăm cu mintea babei Floarea sau a pensionarilor de cartier. Sau cu a presei necrofage.
***
Am văzut film pe HBO cu Charlotte Rampling și mi-am adus aminte o fază: eram la Berlin pentru Premiile Academiei Europene de Film, mi-am aruncat bagajul în camera de hotel și-am ieșit la o țigară. La întoarcere, când am intrat în lift, mai era o femeie. I-am zis „Hello“, mi-a răspuns dând ușor din cap. Apoi așa, după ce i-am văzut față, am intrat la bănuieli: „Băi, eu o știu pe femeia asta de undeva. Aaa, da, am văzut-o sigur măcar în vreo două filme“. După care m-am uitat în tăcere la vârful papucilor, mi-am aranjat discret gulerul cămășii și i-am spus „Bye“ la ieșirea din lift. Și mi-a răspuns politicos tot cu o ușoară mișcare a capului. Apoi am văzut-o pe scenă la decernarea premiilor și i-am aflat numele: Charlotte Rampling. Și de-atunci îi țin minte numele.
***
Eram student pe când am auzit povestea că se vor monta în stații panouri de afișaj cu orarul sosirii autobuzelor/ tramvaielor, la noi în oraș. Văd în presă că a fost reluată. Dar că mai durează și că, oricum, nu vor fi panouri în toate stațiile. Păi, tăticule, băgați un banal GPS pe mijloacele de transport în comun, conectați-le la o banală aplicație și vedem noi singuri pe telefon cât mai e până apare tramvaiul, până iese povestea cu panourile, cu licitația, cu montajul.
***
Recunosc, m-am enervat puțin „răsfoind“ diverse comentarii de la sfârșitul unor diverse articole online. Nici nu contează pe ce subiect. Și-s pe punctul de a trage concluzia că tocmai noul sistem de după Revoluție – mai mult sau mai puțin capitalist – a împlinit pentru români o seamă de idealuri comuniste. „Cei mulți“, „noi“ (a se înțelege poporul), „muncitorii“, „pensionarii“, „țăranii“, pe scurt, „oamenii simpli“ sunt acum la putere. Și totuși se plâng întruna de situația țării.
Păi, fraților, eu nu înțeleg. Nu voi, „cei mulți“, stabiliți acum pe bune cine ne conduce patria? Nu voi, „cei mulți“ – prin mulțimea voastră denumită audiență –, stabiliți ce trebuie să ne placă, care e interesul public, la ce emisiuni ne uităm, ce ziare citim, ce muzică ascultăm? În comunism se vehicula doar ipocrit ideea că voi aveți puterea, că voi puteți hotărî. Astăzi, chiar o faceți. Nu vă plac liderii? I-ați ales liber, democratic. Vă nemulțumesc? Doar voi îi puteți schimba. Nu vă plac manelele, cancanurile, telenovelele, certurile etc.? Mă tem că e doar o declarație. Audiențele demonstrează, matematic, contrariul.
Și-n primul rând există marele ideal comunist împlinit de capitalism: „oamenii simpli“ își pot da cu părerea, public, despre orice, fie că știu au ba despre ce e vorba.
Și dacă aceștia vor consideră într-o bună zi, în baza a ceea ce văd cu proprii lor ochi, că Soarele se rotește în jurul Pământului, pentru că-s mai mulți, așa va fi. Dacă va apărea vreun neghiob care să susțină că contrariul, o să și-o ia caldă de la „oamenii simpli“.
Și-atenție, „oameni simpli“ indignați, nu spun că n-aveți voie să vă dați cu părerea, ci doar vă aduc aminte că puterea e la voi și că trebuie să v-o asumați.