În vremuri de-acum uitate se râdea pe furiș, dar cu poftă, de pretențiile intelectuale ale Elenei Ceaușescu, soția dictatorului nostru necioplit.
Faptul că ea, o semianalfabetă, devenise doctor în chimie, iar apoi membră a Academiei R.S.R., părea o ilustrare remarcabilă a proverbului „S-a suit scroafa-n copac“: contrastul dintre puținătatea dotării ei intelectuale și titlurile obținute ca soție de șef de stat era prea țipător ca să nu stârnească măcar râsul – un râs amar, dar bun și ăla, în lipsă de altceva. Uluitoare părea nerușinarea cu care femeia își arogase un titlu ce presupunea trudă, profesionalism și strălucire intelectuală, un titlu pentru care alții munceau ani în șir, susțineau examene, făceau cercetări, publicau studii. Și-apoi mai era și întrebarea firească: la ce bun? Ce nevoie are cineva care deține puterea absolută de un titlu academic?
Ei, dar se pare că avea. Pentru ea titlul de doctor în științe era o acoladă în plus, satisfacerea unei vanități ridicole și mai ales ilustrarea puterii sale absolute: era soție de șef de stat, deci putea deveni orice, general de armată sau comandant de navă. Ea s-a mulțumit cu titlurile de doctor, inginer și academician. O atrăgea spațiul rarefiat al științei și culturii, o mistuia nevoia de recunoaștere științifică – așa cum soțul ei avea vagi pusee lirice. Și, în mărginirea ei, credea că puterea absolută oferă accesul la orice rang sau onoare. Că puterea conferă automat recunoaștere universală în orice domeniu, nu trebuie decât să o pretinzi. Culmea e că avea dreptate – dreptate de România, dar cui îi pasă?
La vremea aceea cazul ei a părut o excepție, justificată de puterea pe care o avea într-un stat autoritarist. Numai că nu era așa: acad. dr. ing. Elena Ceaușescu era doar vârful extrem de vizibil al aisbergului. România comunistă era doldora de doctori-impostori în felurite științe și arte, oameni care își dobândeau titlul grație poziției pe care ajunseseră să o ocupe în aparatul de stat sau în ierarhia de partid. Doctorate, titluri academice, poziții în învățământul superior – politrucii epocii le aveau pe toate. În anii ’50 un profesor universitar cu școală mai puțină decât studenții lui nu era un lucru neobișnuit. Mai erau apoi nenumărații doctori în științe filosofice, în marxism-leninism și socialism științific, cu lucrări încropite din citate fără cap și coadă, doctorii în științe militare (socialiste) și în economie (socialistă), doctori în istoria Republicii Socialiste România și mulți alții, care ar fi făcut deliciul amuzat al unor specialiști autentici din spațiul academic occidental. Poate că pe atunci nu erau foarte vizibili, dar erau suficient de mulți și aveau suficientă autoritate ca să fie tratați drept ceea ce nu erau. Cu timpul, s-au încoțopenit în pozițiile ocupate pe nedrept – căci specia asta, membrii Rețelei nerușinate, a ocupat dintotdeauna poziții pe nedrept – și au ajuns să șteargă diferența dintre valoarea autentică și cea falsă.
Într-o țară în care ierarhiile s-au construit strâmb vreme de șapte decenii, la un moment dat strâmbătatea a fost acceptată ca normalitate. Și-apoi, de vreme ce sistemul funcționa așa, au fost destui cei care au ales calea mai ușoară: odată asigurată poziția politică, indiferent prin ce mijloace, orice altceva venea de la sine.
Ceva sfâșieri trebuie să fi avut unii dintre oamenii ăștia, ceva frustrări trebuie să fi simțit ei în postura lor schizoidă. Pe de o parte aveau patalamaua, atestatul de valoare, doctoratul, rangul, medalia sau ce-o fi fost, însă pe de cealaltă parte presupun că își simțeau impostura, chiar dacă doar undeva în adânc, într-un colț nevizitat al minții.
De aici și ura, iar mai apoi disprețul față de aceia – nu chiar atât de puțini – care se străduiau să se impună într-un domeniu sau altul prin propriile puteri. Cercetători autentici, profesori cu vocație, doctori în științe sau arte cu talent și sclipire erau fie înregimentați și subordonați de puternicii zilei, fie marginalizați de aceștia. Și lucrurile erau atât de amestecate, încât mereu aveai nevoie de teste suplimentare pentru a-ți da seama dacă ai în față un profesionist autentic sau un politruc cu patalama.
După Revoluția din Decembrie 1989 mulți au sperat că lucrurile se vor schimba, că ierarhiile valorice vor fi restabilite obiectiv, iar impostorii vor dispărea. Cât de tare s-au înșelat!