Tragedia iugoslavă, începută acum vreo trei decenii și nevindecată până azi, ar trebui să fie o lecție pentru orice om rațional. Anume, că iresponsabilitatea sau ambiția liderilor politici de-a se considera deasupra semenilor duce inevitabil la ură, dezbinare, crimă, teroare, distrugere.
Iar când năzuința acestor bolnavi de putere se conjugă la modul „noi suntem cei mai tari, restul poa’ să se ducă dracului!“ nimic nu împiedică dezastrul. Nici credința nu îmblânzește popoarele, deoarece fiecare dintre cele trei religii dominante i-a stârnit pe fundamentaliștii celorlalte, toți o apă și-un pământ. Diferențele dintre oameni există în mod natural. A le exacerba – iată calea cea mai sigură pentru oportuniști și lichele de a domina și a se impune social, fără să aibă nici un merit, nici o calitate intelectuală. Stricați la creier, agitați doar de nevoia parvenirii cu orice preț, indivizilor de acest tip nu le pasă de semeni, dacă pot să-i folosească, să-i manipuleze, să-i pună să se omoare unii pe alții. Cum se explică orbirea atâtor națiuni civilizate care s-au măcelărit reciproc fără milă și fără sens, n-am să înțeleg cât voi trăi. Ce anume poate împăca oamenii, asta știu parcă din naștere: muzica și dragostea. Nu sunt singurul, dar ce folos!
Goran Bregović o știe și el. O și promovează de ani buni, cu franchețe și inocență de copil bătrân. Perioada Bjielo Dugme a intrat în tezaurul rockerilor din jumătatea noastră de continent și-n discotecile colecționarilor necontaminați tehnologic. Incursiunile în domeniul muzicii de film fac deliciul snobilor de prin foaierele instituțiilor culturale europene. M-a amuzat perplexitatea exprimată cândva de Bregović, apropo de faptul că regizorul care l-a lansat ca autor de coloană sonoră – Kusturica pe nume – s-a apucat el însuși să cânte, să scoată discuri, să facă turnee, copiindu-i aproape la notă stilistica muzicală, structura compozițională și jocul de scenă. Firește, Goran s-a simțit lezat și a rupt relațiile profesionale, ca și prietenia cu Emir. Explicația acelei răsturnări de situație o găsim într-un film, în care cei doi și-au unit porțiile de talent și l-au făcut celebru: Underground. Acolo, spre final, un personaj spune: „Nu e război adevărat dacă nu se ucide frate pe frate!“ (citat din memorie). Bine că „frații“ aceștia doi n-au trecut gospodărește la treabă… Dar, naiba știe, să nu cobesc, viața e plină de neprevăzut!
Nu l-am mai urmărit pe Bregović în mod special de când mi s-a părut că a intrat într-un siaj spectacular care țintește dinadins succesul facil. Muzică, anturaj, atitudine, prezență concertistică unde vrei și unde nu vrei, chiar și-n comuna Albești, județul Constanța! Până anul trecut, când a editat Three Letters from Sarajevo (2017, Wrasse/ Decca/ Mercury Records), nici n-am fost atent la noile sale piese, excesiv de folclorice sau folcloriza(n)te. Prima audiție a discului amintit a trecut pe lângă ureche ca un zgomot de fond, cu care ești obișnuit, îl consideri plăcut, nu-i dai importanță până nu te lovește în față și te obligă să-ți speli timpanul de praf mediatic. Așa m-am întors la sursă, ediția nouă, remasterizată și îmbogățită. Și m-au cuprins furia, dezolarea, melancolia, cheful de ducă, pofta de viață ș.a.m.d., nu mai insist, că sunt om bătrân și-aș putea fi dat/ luat de exemplu rău…
Albumul păstrează aproape toate caracteristicile care constituie marca inconfundabilă Bregović: melodie, dinamică, inedit orchestral, voci diferite superb armonizate, un balans agățător între ethosul ancestral de proveniență balcanică și sentimentul modern al (in)existenței mundane. Dincolo de muzică, Bregović, fiu al orașului Sarajevo, cândva o capitală pașnică, multietnică și multireligioasă, pledează pentru înțelegere și bună conviețuire. Cuvântul „pace“ trebuie crezut când vine de la un om pățit. Însă, în vacarmul actual, pare utopie…