După rolul din lungmetrajul A Phantom Thread, Daniel Day Lewis a declarat că se retrage din activitate pentru că Reynolds Woodcock, bizarul designer vestimentar interpretat, l-a afectat atât de mult, încât cu dificultate se poate distanța de trăsăturile acestuia.
E unul dintre multele cazuri în care personaje de film ori de teatru preiau controlul asupra celui care le dă viață, transpunerea fiind condiție necesară în crearea lor convingătoare. A te preface decenii la rând că ești succesiv X sau Y e sinteza condensată a acestei profesiuni atât de complicate, iar capacitatea de detașare ar trebui să fie egală ori măcar apropiată de aceea de transformare, pentru ca reziduurile în propria personalitate să fie în doze controlabile. Situația descrisă de Daniel Day Lewis face parte din riscurile profesionale pentru care artiștii se pregătesc încă din școală și rămân vigilenți pe întreaga durată a carierei. Procesul e perfect explicabil psihologic, iar în actoria pentru scenă pericolul e amplificat față de film și prin faptul că spectacolele au o viață repertorială mai îndelungată, iar actorul rămâne atașat ceva timp de personajul scenic.
Diferențele dintre film și teatru sunt esențiale în acest punct, întrucât construcția unui erou pentru o producție dedicată marelui ecran durează mai puțin. Fără să însemne că e mai puțin intensă. Pentru seriale e altfel, cele de succes prelungindu-se în decurs de ani de zile. Când, însă, vine vorba despre o creație teatrală, munca artiștilor înseamnă luni de zile, apoi seară de seară, actorii îmbracă hainele personajului, dar și trăsăturile acestuia, pentru a-l face veridic în fața publicului. Actoria ca profesiune fix asta înseamnă: a genera un individ ca rod al născocirii care să pară real. „Să pară“ ajunge să fie termenul cheie într-o artă a iluziei care fascinează.
Cum se edifică un personaj?
El vine cu un set de trăsături impuse încă de dramaturg, din didascalii, replici, contribuție la acțiunea scenică, relațiile cu ceilalți. I se adaugă viziunea regizorului care reinterpretează adesea, atribuindu-i noi dimensiuni caracteriale, transformându-l de la sensibil la radical, în funcție de îndrăzneala estetică. Un alt nivel vine dinspre actor, care îi atașează cea mai vizibilă dimensiune, cea fizică, și felul de-a fi la rampă. Fiecare interpret își pune amprenta asupra personajului încredințat pe principiul că i se potrivește.
Multă vreme au fost la modă tipologiile, iar cariera unui actor însemna o serie de roluri de același tip, în care interpretul excela grație înfățișării și temperamentului. Primadona, junele-prim, ingenua, tragediana, comicul erau tipuri ce nu puteau lipsi dintr-o trupă stabilă. Numai că această manieră de a distribui actorii ducea inevitabil la rutină și manierism, blocând creativitatea prin susținerea unui model unic.
Potrivirea pe rol e esențială, dar adesea artiștii simt nevoia unor provocări asumându-și compoziții (interpretând un personaj mai în vârstă, de pildă), unul complet diferit de ceea ce te-ai aștepta (contremploie) sau în travesti. Metamorfozarea e rezultatul unui travaliu care se realizează prin documentare atentă, jurnale de repetiții, prin călătorii de studiu și încercarea de-a trăi temporar în aceleași condiții în care urmează să evolueze cel întruchipat. E un efort considerabil în care se investește nu doar creativ, ci se fac și sacrificii: unii slăbesc sau se îngrașă controlat (mai ales pentru filme), își lasă barbă, se tund complet, își modifică mersul, postura, vorbirea (rostind cu accent, cu defecte etc.), testează în interiorul echipei. Construcția de personaj e, practic, o sumă de viziuni și de contribuții care determină portretul acestuia scoțându-l din pagina de text și instalându-l într-un format uman.
Fiecare dintre noi suntem propriul nostru proiect
Actoria e interpretare, iar arta actorului și performanțele vin din măsura în care cel distribuit îl poate face credibil, surprinzător pe cel imaginar. Personajul devine o a doua natură a interpretului, dar el trebuie să rămână, totuși, o „persoană“ diferită de personalitatea actorului. Aici intervine capacitatea de dedublare, puterea artistului de a reveni la sine odată ce cortina coboară. Topirea în rol e un demers temporar, care începe cu câteva ore înaintea spectacolului, cu îmbrăcarea costumului, machiajul, coafatul, cu încălzirea vocală și corporală, cu o mică plimbare în scenă și repetarea mentală a replicilor. Nu există metode universale, doar sugestii, fiecare interpret are rutina lui profesională în acest sens.
Există și tehnici psihologice de autocontrol, la îndemână pentru a se desprinde de atâtea și atâtea personaje aduse la viață artistică și a reveni în civil. Involuntar, însă, anumite trăsături ale lor devin reminiscențe ori evidențe în comportamentul actorilor, care se surprind și în afara scenei vorbind în frânturi de replici. Uneori, voit, când un actor e atât de îndrăgostit de un personaj încât îl copiază și-n viață. Alteori, fără să-și dea seama, personajele marcându-le felul particular de-a fi.
Cât pune în fiecare personaj felul privat de-a fi al unui actor? Nu există proporții fixe, dar a te juca pe tine însuți pe scenă e una dintre capcanele și pericolele meseriei, căci duce la plafonare. Iar a confunda omul din spatele rolului cu rolul însuși e o greșeală făcută adesea de fani, dezamăgiți ulterior că idolul s-a comportat în viața personală nedemn de idealul văzut la rampă.
Fiecare dintre noi suntem propriul nostru proiect, evoluăm continuu în funcție de modelele de viață pe care le întâlnim și admirăm. De ce să nu pățească la fel și actorii? Oamenii joacă puțin teatru în viața reală, au modele comportamentale imitate, convenite social. Actoria ridică joaca de roluri la rangul de artă, iar reinventarea continuă, talentul de-a fi altfel în scenă de fiecare dată și îndepărtarea ulterioară de eroul creat sunt axiomatice.