Rubrici  -  Iulia Blaga  -  Ea, Tonya  -  

M-am uitat într-o seară la Campio­natele Mondiale de patinaj artistic și mi-am spus că pe vre­mea mea nu se cădea atât. Fiind un spectator mai mult decât ocazional, care nu poate deosebi un triplu axel de un triplu lutz, aveam impresia că în patinaj e ca în atle­tism – cu fiecare an, competitorii sunt tot mai buni și mai rapizi și nu se mai cade aproa­pe deloc. Documentându-mă pentru acest text am aflat că nu e așa.

Doar două patinatoare din întreaga lume erau în stare în anul când s-a filmat I, Tonya (adică în 2016) să execute un triplu axel. (Aceasta e o săritură foarte complicată, care lui Harding i-a reușit în 1991, la Campionatele SUA, și pe care a repetat-o în același an la Campionatele Mondiale, dar care pe urmă nu i-a mai ieșit.) Cele două patinatoare n-au vrut să facă triplul axel pentru film deoarece se pregăteau pentru Olimpiada de Iarnă din 2018 și nu voiau să riște o accidentare. Prin urmare, figura a fost prelucrată digital, combinând imaginile reale cu Tonya Harding din 1991 și imaginile cu protagonista Margot Robbie. De acum îna­inte o să mă uit cu alți ochi la concursurile de patinaj, dar aș minți dacă aș spune că I, Tonya mi se pare un film foarte bun sau că a scos tot ce se putea din biografia acestei patinatoare extra-ordinare.

Pentru cine s-a născut mai târziu (Margot Robbie nu știa la prima lectură a scenariului că eroina e o persoană reală), iată pe scurt faptele: Tonya Harding e o fostă patinatoare americană lansată în 1991, a cărei carieră a luat sfârșit în 1994, când s-a aflat că fostul ei soț a pus la cale împreună cu un prieten trimiterea unor scrisori de amenin­țare și lovirea adversarei Tonyei, Nancy Kerrigan, înainte de concursurile pentru desemnarea echipei olimpice a SUA. Acuzată că a știut de scrisori și de atac și că n-a anunțat poliția, Harding a fost dată afară definitiv din patinaj (decizie considerată de unii prea dură). Filmul regizat de australianul Craig Gillespie și coprodus, printre alții, de Margot Robbie, se concentrează în principal pe relația patinatoarei cu mama sa, LaVona (pentru care Allison Janney a primit Oscarul) și în secundar pe relația cu fostul soț Jeff Gillooly (interpretat foarte bine de actorul american de origine română Sebastian Stan). Și mama, și soțul sunt două persoane abuzive de care Tonya s-a scuturat foarte greu. În prezent ea nu mai vorbește cu mama sa de ani buni și e la a treia căsnicie, se pare în sfâr­șit fericită. După patinaj, Tonya Harding a avut tot felul de ocupații, a jucat chiar și într-un film, a încercat să facă impresariat în wrestling și a jucat box profesionist (câști­gând trei meciuri și pierzând trei).

Ideea de a împacheta povestea scrisă pe baza discuțiilor scenaristului Steven Rogers cu Tonya Harding și cu fostul ei soț, Jeff Gillooly, într-o comedie neagră/ mockumentary nu mi se pare grozavă, deși e justificată de faptul că Tonya și Jeff au viziuni diferite asupra acelorași evenimente, iar mama n-a putut fi contactată. Cu alte cuvinte, nu trebuie să credem că ce vedem s-a întâmplat întru totul așa.

Împreună cu adresarea directă a interpreților către cameră, ideea de comedie neagră/ mockumentary pare o soluție in extremis și dă un aer de (auto)deriziune pe care povestea n-o merita. (În plus, face ca unele pasaje să devină prolixe.) O narațiune clasică ar fi scos poate mai bine în evidență adevărata dramă a Tonyei Harding, dincolo de traumele provocate de mama care abuzat-o psihic, fizic și verbal.

Venind cu moștenirea grea pe linie maternă (imagine de sine proastă, temperament coleric, gust estetic necultivat), dar și paternă (de la tatăl divorțat devreme de mamă a învățat să vâneze și să repare mașini), Tonya Harding n-a corespuns niciodată imaginii pe care federația americană de specialitate (și întreaga lume a patinajului) dorea să o promoveze, imagine bazată pe un anume ideal de feminitate. Nu era o tânără mlădioasă și fragilă ca o figurină de porțelan, ci era sportivă, dură și kitschoasă în costumele pe care mama i le cosea (pentru că n-avea bani) și despre care ea nu-și dădea seama că nu sunt frumoase. (Oricum, educația ei s-a oprit în liceu, când mama a retras-o pentru a face performanță în sport.) Momentul când Tonya află că notele proaste pe care le primea la concursurile naționale nu priveau faptul că nu patina bine, ci că nu semăna cu profilul de patinatoare dorit, într-o lume în care totul ținea de prezentare, de imagine, asta constituie pentru mine miezul poveștii. Mi-ar fi plăcut un film cu mai multe nuanțe și mai multe straturi despre cum ne definește mediul în care creștem și cum reușim uneori să luăm ce e mai bun din ce ni se întâmplă, iar alteori și ce e mai rău. Am impresia că scenaristul s-a lăsat încălecat de poveste și n-a avut răbdare să decanteze tot ce a aflat.

Cu o altă încărcătură dramaturgică, interpretarea energetică a lui Margot Robbie (nominalizată la Oscar) și cea distrugătoare a lui Allison Janney (cu rolul scris special pentru ea) ar fi ieșit și mai mult în evidență. În stadiul în care a rămas, filmul e la fel ca eroina lui – imaginea unui „ce-ar fi fost dacă“…