Actualitate  -  Bedros Horasangian  -  

Au fost reamintite eforturile organizatorilor
pentru a pune pe picioare noua editie, realizarile legate de acustica Salii
Palatului, adusa la un nivel bun si satisfacator de sonorizare, efortul
financiar al autoritatilor, contributia unuia si altuia dintre sponsori, plus
detalii legate de partea muzical-cultural-artistica, prezentele de marca din
festival si ce ne asteapta in urmatoarele trei saptamini. Pe viu sau prin
multiplele transmisii ale posturilor de radio si televiziune. Nu mai
insistam.

Concertul de Gala a debutat prin firescul control antitero, tinind cont de
prezenta sefului statului, piu-piu, la metale, restul pe masuta, asa cum deja
este obisnuit democratul modern sa-si apere pielea si dragostea de glie. Mai
fistichie ni s-a parut dispozitia data garderobierelor de a nu primi genti,
sacose, pungi etc., „Doar umbrele…“, si asta pe toata durata derularii
festivalului.

Un sentiment neplacut, vaga iritare pentru cetatenii cu naturelul simtitor,
dar detalii mai putin semnificative pentru marea masa de oficialitati mobilizate
exemplar pentru a da pretuirea cuvenita momentului inaugural. Senzatia noastra a
fost ca au lipsit iubitorii de muzica, era o atmosfera crispata si deloc vesela.
Poate si din cauza ploii din cursul zilei si a cerului innorat; oricum, Sala
Palatului s-a umplut rapid, iar la opt punct a aparut ministrul Culturii sa
deschida lucrarile.

A urmat un speech de 12 minute, destul de sec si cu acelasi aspect bilantier,
cu date si cifre, din care s-a strecurat o singura data, cumva timid, numele lui
George Enescu. Cel „nepereche“, cum foarte inspirat l-a categorisit
compozitorul-ministru. Presedintele Traian Basescu a fost obligat sa asculte,
volens-nolens, din loja Republicii „poli logos“-ul liderului liberal, fara a mai
adauga si el citeva cuvinte adinc simtite, cum se petrece in astfel de situatii.
Precum a facut inubliabilul Chivu Stoica, atunci cind si-a pus ochelarii pe nas,
a scos din buzunarul hainei o hirtie, a despaturit-o si a citit solemn: „Declar
deschis mitingul de doliu…“, si apoi a virit hirtia inapoi in buzunar. La
moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Festivalul Enescu deja debutase de citiva
ani si noi chiar eram foarte tineri pe vremea aceea.

Rigoarea si personalitatea lui Enescu impuneau o abordare mai putin
spumoasa

Dupa discursul lui Adrian Iorgulescu – repetam, Enescu a fost pomenit doar in
treacat, printre atitea alte realizari notabile, dar vom reveni asupra acestui
aspect –, au aparut protagonistii primei seri: dirijorul Gheorghe Costin, de la
Filarmonica, de unde altminteri, din Timisoara si extravagant-multiefervescent
bonvivantul Ioan Holender. Domnia sa a facut toti banii Galei, ca sa ne exprimam
colocvial, a prezentat solistele si solistii, a glumit, a ironizat cu finete si
a bine dispus o lume care astepta cu infrigurare marea muzica.

Marea muzica a concertului de gala a fost livrata in doze homeopate, alaturi
de comentariile spumoase ale unui om de lume trecut si prin lumea larga, si prin
chingile constringatoare ale directoratului Operei din Viena. Nu e usor sa
ajungi acolo, este si mai greu sa te mentii. Si sa ramii si cu zimbetul pe buze,
dincolo de invidiile si orgoliile artistilor, dincoace de jocurile politice si
rasucelile propriei biografii.

Seara de Gala a fost conceputa nu chiar pe gustul nostru si nici, poate,
binevenita, pentru solemnitatea cuvenita momentului inaugural. Ca o suita de
momente muzicale – arii din opere – unde, asa a fost gindit scenariul, sa se
prezinte citeva dintre personalitatile scenei lirice romanesti, care s-au
afirmat mai mult prin lume, decit acasa. In fine, un criteriu, desigur, gustul
si optiunea organizatorilor si ale lui Ioan Holender.

Avem rezerve fata de acest mod de a lansa festivalul, dar asta nu inseamna ca
„genul“ mixat nu are trecere la marele public si nu a avut succesul scontat.
Totusi. Rigoarea si personalitatea lui Enescu impuneau o abordare mai putin
spumoasa. Ne amintim de sobrietatea si devotiunea lui Lawrence Foster, care
punea accentul realmente pe Enescu. Insa gustul si sensibilitatea noastra nu
trebuie sa coincida cu cele ale unor mari personalitati care alcatuiesc
Comitetul artistic al Festivalului si Concursului, din care nu lipsesc nume
sonore precum Nicolae Herlea, Stefan Niculescu sau Cornel Taranu.

Exista pericolul de a cadea intr-un soi de pompierism

A fost o seara de succes de public, TVR a transmis in direct Gala, iar
muzicienii romani s-au prezentat la nivelul prestigiului international dobindit.

Ca sa amintim citeva nume de rezonanta, Alexandru Agache, deja in plina
glorie internationala, dar si mai tinerele/tinerii Nicoleta Ardelean, Anda-Luise
Bogza, Carmen Oprisan, George Petean sau surpriza placuta a serii, debut absolut
in Romania, o voce chiar de mare viitor, un roman din Ucraina, scolit la
Cernauti si trecut pe la Viena si ajuns la Bucuresti: Marian Talaba. Dezamagitor
Stefan Ignat, neasteptat, in monologul mare din Oedip, ca si un fragment din
Wagner, Lohengrin, unde lui Marius Vlad nu prea i-a iesit rolul.

Nu vrem sa fim cirtitori cu orice pret, am asteptat cu mare emotie acest
festival si doar muzica in sine ne intereseaza. Tocmai pentru marea pretuire pe
care i-o purtam lui Enescu, si nu dintr-un sentiment oficial-oficios legat de
„exportul de cultura“, „marile valori nationale“ sau „imaginea Romaniei“.
Senzatia vaga este ca editia din acest an s-a latit prea mult, incercind sa
contabilizeze mai multe „evenimente“ si „actiuni“, in pandant cu ce se intimpla
la Sibiu – Capitala Culturala Europeana.

Exista pericolul de a cadea intr-un soi de pompierism, initiative si intentii
bune sa atraga in derizoriu ceea ce inseamna Enescu. Se putea gasi chiar si o
varianta de concert pentru Oedip, chiar daca explicatiile oferite – „este
suficient Enescu“ – pot fi contrazise. La urma urmelor, am tot avut „saptamini“
si „festivaluri“, ale „muzicii noi“ sau „contemporane“, chiar de tinuta si
anvergura. Astfel ca sa nu mai parazitam FESTIVALUL ENESCU cu fel de fel de
concerte, oricit de interesante ar fi pentru specialisti, insa mai putin gustate
de iubitorii de muzica. Cinci zile de muzica exclusiv romaneasca nu stim cui
folosesc. Daca se facea o integrala doar cu Enescu – si contemporanii lui, sa
zicem – tot mai era ceva.

Dar asa, in aceste prime zile vom urmari, desigur, cu interes, dar fara mare
tragere de inima, una dupa alta, fel de fel de piese de autori contemporani,
livrate si cu alte prilejuri in ultimul an. Si pentru ca sintem la inceput si la
faza de bombaneli: nu erau mai bune o selectie mai severa, o durata mai scurta
si un program mai dens? Oare nu cumva periodicitatea festivalului, la trei ani o
data, dadea un respiro, atit pentru organizatori, cit si pentru melomani? Muzica
trebuie lasata si ea sa respire, sa se aseze, ca sa penetreze dincolo de
statistici cu „evenimente“ si „manifestari“.

La urma urmelor, de ce mergem la concerte, doar asa, ca sa socializam sau sa
apreciem cum se cheltuiesc banii obtinuti cu atita greutate? Nu am vrea sa se
creada ca simplele noastre impresii de concert sint o „campanie de denigrare“
sau un „afront“ adus muncii tenace si nu lipsite de multiple batai de cap a
organizatorilor.

Tocmai de aceea imi permit aceste observatii strict personale, ale unui mare
iubitor de muzica. Am recitit in aceste zile citeva cronici muzicale ale lui
Emanoil Ciomac, Eugeniu Sperantia, Anton Holban si Mihail Sebastian si ne-am
bucurat, la rindul nostru, de marea lor capacitate de a se bucura de muzica.
Daca muzica nu e, nimic nu e. Nici banii, nici vorbele nu pot suplini absenta
marii muzici. Care va urma, desigur, in zilele de festival. Vom asculta si vom
comenta.