M-am simtit atunci ca un mic arivist, gata sa pupe poala oricui pentru a razbi in societatea secreta a criticilor literari. N-am inteles nici pina astazi ce favoruri as fi putut obtine din partea lui Marin Mincu, nici ce se intelege la noi prin independenta criticului literar. Dar asta-i alta discutie…
Avem in fata o carte apreciata la aparitie, in 1984, de Nicolae Manolescu, de I.B. Lefter, de Cornel Moraru si de multi altii. Ar trebui pus accentul foarte sanatos pe data de aparitie a cartii: 1984. Fara referire la romanul lui Orwell, ci, mai curind, la paradigma scriiturii din epoca, la noutatile pe care le propunea cartea pe piata literara romaneasca: autoreferentialitate impinsa la extrem, aplicarea semioticii literare in mod vizibil pe pinza structurii romanesti, utilizarea unor „documente reale“ in bucataria romanului, interventiile unor actanti autonomi ce supravegheaza derularea lecturii etc.
Era vorba foarte clar despre un nou prozator, toba de teorie si plin de curajul de a o utiliza din plin in ceea ce scrie. Lucru si mai uimitor: el sarea direct in tagma romancierilor (asta daca acceptam faptul ca Intermezzo este un roman), ocolind traseul relativ lin si „formator“ al prozei scurte, atit de placut optzecistilor. Marin Mincu isi incercase pina in acel moment norocul cu poezia, critica de intimpinare sau teoria literara. Intermezzo a fost, dupa parerea mea, un act de curaj: atit din motivele enumerate mai sus, cit si din cauza asumarii unei identitati cu actantul masculin.
De ce ar fi acesta un act de curaj? Pentru ca vocea apartine unui misogin antisocial, violent, unui mizantrop suferind de titanism. Nu e un personaj care sa stimuleze empatia manifesta a cititorului. E un lucru imposibil, mai ales cind il vezi exclamind cu satisfactie dupa ce a reusit sa faca dragoste o ora vorbind la telefon in acelasi timp… Un personaj fara indoiala puternic, singur, dorindu-si aceasta singuratate ca pe un test suprem de rezistenta.
Partea diaristica – incadrata de o rama teoretica/descriptiva
Dar sa revenim la structura cartii: doua jurnale independente care se intilnesc abia in final pentru a pune intre oglinzi paralele o relatie amoroasa/sexuala/orgolioasa intre cei doi diaristi. Partea diaristica este incadrata de o rama teoretica/descriptiva ce aminteste de celebra nuvela a lui Cortazar in care personajul-cititor din fotoliu urmareste in carte scena care-l contine: „V-ati dat seama, iubiti cetitori, parantezele acestea nu au decit rolul de a ne face din cind in cind cu ochiul, intr-o dulce familiaritate, prefacindu-ne concilianti si rabdatori, asa cum ne sta mai bine, mai ales la inceputul unei atit de dificile intreprinderi s…t; daca el se plimba, ma plimb si eu, daca el fumeaza, fumez si eu, daca el se uita la fotografii, negresit ma uit si eu, daca el citeste, citesc (da, dar «cine va mai scrie romanul?», o sa intrebe un individ traditional, «dar ce, un roman se scrie?», o sa-i raspund, «un roman se citeste; cel mai comod lucru e sa scrii un roman citindu-l!»), sigur ca da, iata solutia; la revedere, ne mai vedem la sfirsitul lecturii, era sa spun «la sfirsitul ro…», dar de ce sa fie un roman, poate fi orice altceva, un dosar de scrisori, o mapa de fotografii, biletele de la cunostinte, jurnale intime sau mai putin intime, simple note de lectura, collages din toate acestea la un loc etc.“.
Incerc acest text dupa ce am recitit, la distanta de citiva ani buni, editia din 1984 a romanului: stiu ca cea pentru care scriu postfata este redusa de autor, care a inlaturat din balastul textual: jurnalul feminin, al lui A., ducea confesiunile din postpubertate pina la relatia studenteasca pe care o are cu M. Era interesant de urmarit trecerea din copilarie inspre o adolescenta destul de candida, marcata de eterna indragostire, apoi spre o tinerete blazata, aflata sub semnul sexualitatii descatusate, dar frigide.
Devenirea lui A. e urmarita acum doar din perspectiva umplerii golurilor lasate de varianta diaristica a lui M.: e interesant de urmarit cum copila candida se va transforma intr-o devoratoare de barbati si cum acest lucru isi pune amprenta asupra gindirii in mod pozitiv (ca profunzime si ca ascutire a intuitiei mortii). Cu cit distanta dintre cei doi actanti se mareste, observam ca modul lor de a gindi si de a simti devine aproape similar.
Veti ramine uimiti la contactul cu scriitura lui M.: e un hibrid intre Camil, Gib Mihaescu, Holban si titanismul unui Papini… Atit in autoanaliza, cit si in exprimare, M. pare un personaj cunoscut: poarta in sine datele unei experiente de lectura arhicunoscute. Si daca tot am amintit de Papini, nu-l putem lasa neamintit pe Eliade, cel din Huliganii. Monstruozitatea lui M. de acolo se trage.
Avem de-a face in Intermezzo cu un duel agonic intre doua monstruozitati, cea a femeii si cea a barbatului; prima este devenire, se construieste in contact cu alteritatea – mai precis, cu barbatii –, a doua se prezinta a fi matura din fasa, este de natura patologica, consecventa cu sine, in sensul seducatorului kierkegaardian, cel pentru care seductia este pur act autotelic: „Nu imi face placere, dar o posed din orgoliu; in geamatul ei fericit e atita candoare, atita viata, ca stau la pinda cu toate simturile mele sa prind cit mai mult din secretele fiintei ei ce susura, susulta, soptesc, se zbenguie, se joaca, se alinta, libere numai in act.
Placerea mea maxima este sa asist la placerea ei, sa simt resortul intim ce o face sa se zguduie convulsiv ca si cum ar fi prinsa de ceva nepamintean si in aceasta ipostaza devin mai puternic, imi descopar o forta, o energie de stapin absolut. Sint Dumnezeu in negativ“.
De ce totusi jurnale?
Creatorul de jurnal scrie tocmai pentru a regasi vorbirea esentiala, limbajul Sinelui, cauta un feedback din partea constiintei: sau, asa cum scrie M., actiunea netrecuta imediat in cuvint isi pierde orice insemnatate. Astfel, sintem tentati sa sustinem faptul ca cel ce simte necesitatea ontologica a jurnalului este un nevrotic ce traieste in continuare fantasme ale corpului „imbucatatit“ – sparagmos –, absenta Gestalt-ului ca „forma ortopedica a realitatii“ implica o percepere „imbucatatita“ a Sinelui. Lipsa imaginii speculare nu permite accesul, fie si aproximat, la identitate. Viata dependentului de aceasta notatie zilnica este „pigmentata“ de „stari de oroare si beatitudine pasiva“.
O alta problema ar fi si specularea adaugirii lui Lacan din 1966 la „stadiul oglinzii“, care afirma ca, la recunoasterea imaginii, pe linga infans, participa si unul dintre parinti, cel mai iubit. Recunoasterea imaginii acestuia duce la recunoasterea propriei imagini. Astfel, in continuarea ideii prin care afirmam singuratatea emitentului in fata suprafetei speculare, ne dam seama ca perpetuarea scriiturii diaristice nu este altceva decit o continua defulare a unui psihotic ce nu-si gaseste linistea.
Acestea ar fi implicatiile inter-frame ale romanului, cuprinse intre marginile vagi ale parantezelor auctoriale. Se simte din plin lectura aplicata cu atentie textelor lui Eco (a se citi nota din jurnalul lui M., unde acesta citeaza din Opera aperta, pentru a exclama contrapunctic si dezamagit ca la noi inca se discuta despre geniu, maiestrie etc.).
Ce m-a atras spre aceasta carte, de cind am citit-o prima oara, a fost tocmai contrapunctul adus acestei virilitati nevrotice: jurnalul lui A. contine destula candoare pentru a dizolva din fierea lui M. Si, pina la urma, in ciuda faptului ca femeia il insala, ea este cea care duce actul pina la capat. Nu m-au putut convinge pledoariile lui M. impotriva sinuciderii: simple sofisme. El este, in cele din urma, cel slab…
Marin Mincu, Intermezzo. Aurora,
colectia „Fiction Ltd“, Editura Polirom, 2007