Am în jurul meu o mulțime de prieteni cu copii. Toți aceștia, absolut toți, sunt brici. Vorbesc, scriu, citesc înainte de vreme, te și miri la ce-i duce capul la cât de mici sunt.
Iar asta se întâmplă, cred, nu datorită unui material genetic ieșit din comun, ci doar din atenția aparte pe care părinții o acordă copiilor lor. Oamenii ăștia pur și simplu își iubesc copiii, au grijă de ei, de educația lor.
De aceea, de fiecare dată când aud critici la adresa copiilor, că nu mai citesc, că stau numai cu ochii în telefoane și tablete, mă apucă râsu’-plânsu’.
Că ei, săracii, sunt plastilină, nu e vina lor, nu-i de la ei. În spatele fiecărui copil care nu citește, care stă doar pe calculator, pe mobil ori pe tabletă, se ascund, de fapt, doi părinți care n-au cumpărat în viața lor o carte, care nu citesc și cărora nu le pasă de copilul lor.
***
Trebuie să-mi fac o radiografie dentară. Mă duc pe la 5 după-amiaza la o clinică privată, unde m-a trimis doamna doctor. Un hol mega-curat, scaune frumoase, plante ornamentale peste tot, bașca muzică de lift. Totul strident colorat, crezi că ai ajuns în Raiul iehoviștilor. La recepție, trei doamne cu zâmbet larg pe buze. Vest, tată! mă gândesc.
— Bună ziua. Vreau radiografia asta bifată aici.
— OK, se face, dar să știți că, după ce intrați, trebuie să așteptați cam o oră-două la coadă.
— Îmi pare rău, dar n-am atât de mult timp liber. Aș dori o programare pe mâine.
— Nu se poate.
— Pe poimâine.
— Nu se poate.
— Dar când se poate?
— Niciodată. Noi nu facem programări.
— Adică la o clinică privată nu există alternativă pentru a nu sta o oră-două la coadă?
— Nu. Se poate să așteptați și trei-patru ore. Depinde de norocul dumneavoastră, de cum se formează coada! mi se spune cu un zâmbet larg, ca la McDonalds, pe buze.
Atunci, bine!
***
Mă gândeam că doamna vânzătoare de la chioșc mă știe de mulți ani drept „omul care cumpără Pall Mall portocaliu“, acum alb. Dar nu-i doar atât. Îmi povestește azi:
— Vai, nici nu știu cum să vă spun ce mizerie am văzut în BZI, la un articol, la comentarii! Nici nu vreți să știți, așa prostii scria cineva… Și cu așa de multe greșeli gramaticale… Și s-a folosit de numele dumneavoastră, a semnat: Florina Lăzărescu. Fix așa, Florina, adică chipurile e femeie… Așa ceva nu se face, nu-i frumos!
***
O chestie care mă amuză: în majoritatea cazurilor în care iau legătura cu cineva din Capitală pentru prima dată și urmează să ne vedem față în față, oamenii stabilesc punctul de întâlnire undeva în București. Nu de puține ori mi s-a întâmplat ca la sfârșitul unei conversații telefonice să-l aud pe interlocutor:
— OK. Hai să vorbim detaliat. Poți ajunge într-un ceas la Piața Romană?
Sau:
— Puteți veni până la sediul nostru? E central, îl găsiți ușor, aproape de Universitate.
Ei, ca s-ajung eu de la Iași până în Piața Romană într-o oră ar fi ceva, nu?! În plus, primesc nenumărate invitații la manifestări culturale din București. Interesant e că toți dintre cei care mă invită „știu“ de mine (mi-au citit vreo carte, vreun interviu prin ziar, postări pe Facebook etc.). Și mai interesant e că fenomenul nu scade în intensitate, din contră, se întețește. Recent, mă plângeam pe Facebook de tramvaiele din Iași, iar majoritatea comentariilor erau despre cele din București.
E limpede: (cel puțin pentru unii bucureșteni) scriitorii nu locuiesc aiurea pe coclaurile țării, ci musai în București. Repet, o spun de amuzament, nu că m-ar deranja în vreun fel.