În 2012 a izbucnit scandalul plagiatului în cazul tezei de doctorat a lui Victor Ponta, pe atunci premier al României. Tevatura iscată și întinsă pe luni de zile ar fi mirat, cred, orice cadru universitar din lumea occidentală – „lumea cu apă caldă la robinet“, cum i se spunea odinioară și cum, nu știu de ce, cred că o să i se spună iarăși la noi.
Dovezile de plagiat erau limpezi și pentru un elev de clasa a patra, care probabil ar fi spus că domnu’ prim-ministru a copiat din carte. Și totuși s-au găsit multe voci care să-l apare și destule s-au auzit tocmai dinspre mediul academic. Cu seninătate și cu îndârjire, profesori universitari și membri ai elitei academice (care ar fi trebuit să știe cel mai bine cum se judecă astfel de lucruri) au susținut aberații din cele mai caraghioase. S-a spus că în anul când tânărul premier își susținuse teza legile românești ale citării erau altele decât în universitățile din Occident. S-a sugerat că totul ar fi o răzbunare politică. Eu însumi am discutat cu câțiva amici de la universitate și care susțineau, cu un zâmbet superior, că doar specialiștii în domeniul în care se „doctorizase“ domnul Ponta au căderea să judece acuzația de plagiat.
Interesant e că după vreun an și jumătate mulți dintre apărătorii dinainte îl numeau pe același domn Ponta „plagiator ordinar“. Explicația e banală: acei apărători aveau o orientare politică liberală, iar în momentul izbucnirii scandalului Partidul Național-Liberal era aliat politic cu PSD-ul condus de Victor Ponta. Atunci când alianța s-a rupt, Victor Ponta a devenit plagiator și pentru liberalii universitari. Ceea ce spune deja multe despre obiectivitatea științifică de la noi, despre cultivarea unui mediu academic curat, despre grija pentru calitatea învățământului și a standardelor educaționale. Dar în primul rând dezvăluie persistența modelului instaurat în anii 1940-1950 de comuniști, un model anti-meritocratic, perpetuat de mediocrii obedienți ai acelor vremi, care au predat ștafeta mediocrilor obedienți din anii următori și, într-un arc peste timp și revoluție, și-au transmis puterea și regulile ei de păstrare noii generații de ariviști, parcă și mai mediocri. Deloc întâmplător, conducătorul de doctorat al premierului plagiator Victor Ponta a fost un alt (fost) premier PSD, a cărui carieră politică a început frumos în anii comunismului ceaușist și a inclus și vreo două căsătorii cu fiice de vechi nomenclaturiști. Rețeaua, bat-o vina!
Iar cazul de plagiat al lui Victor Ponta a fost doar cel mai vizibil din lumea academică românească postcomunistă. La puțin timp după aceea, jurnaliștii de investigație au descoperit periodic lucrări de doctorat plagiate, aparținând unor nume grele din politica și administrația românească. Mulți dintre ei, la o scotocire a CV-urilor, s-au dovedit a fi oameni care și-au obținut bacalaureatul târziu, la douăzeci și, treizeci și ceva de ani, după care au terminat accelerat câte o facultate și au elaborat urgent și o teză de doctorat, uneori chiar două.
La rândul lor, doctorii de lume nouă au ajuns să coordoneze ei înșiși lucrări de doctorat ale unor aspiranți agreați de partid și de stat. Și – iarăși – mulți dintre ei și-au descoperit setea de carte și de diplome după ce au obținut o funcție sau o poziție de putere oarecare în administrația statului sau în conducerea partidului căruia i-au fost supuși vrednici. Fenomenul e sintetizat cu amărăciune și resemnare într-un text al Anei Dragu, intitulat „Școala mea de genii – factura indiferenței“ și apărut pe platforma contributors.ro în 20 martie 2018: „Oricine poate face facultate azi, chiar și fără bac. Toți incompetenții și hoții se bat pe funcții publice, bodyguarzi interlopi ajung să chefuiască la masă cu cei mai barosani politicieni… Oamenii care s-au ținut de învățat serios: medici, profesori, cercetători cerșesc drepturi bănești și respect de la niște semianalfabeți parveniți“.
Dacă ar fi să judecăm aspru, în România suntem iarăși cam pe la nivelul anilor 1950. Și nu sunt semne că lucrurile se vor schimba curând. Iar de-acum – Dumnezeu cu mila – ar fi prea multe de schimbat. Ar fi mai ușor să distrugem totul și să o luăm de la zero. Oricum într-acolo ne îndreptăm.