Nicicând Œdipe, opera lui George Enescu, nu cred să se fi bucurat de o conjunctură mai favorabilă decât în aceste zile, grație pasiunii fără rezervă a ansamblului Teatrului și Filarmonicii Turingiei din Gera. Vineri, 13 aprilie, a avut loc premiera unei noi montări a capodoperei enesciene. O punere în scenă și o reprezentație de mare succes, ovaționată timp de 15 minute de public, care a pus Opera din Gera, pentru câteva ore, după formula fericită a unui cronicar local, „în centrul lumii“.
La originea acestui succes se află un regizor, Kay Kuntze, intendentul-general și directorul Teatrului din Gera, care visa de ani de zile să pună în scenă Œdipe, o operă pe care o vizionase și admirase în versiunea realizată de profesorul său, Friedrich Götz, în 1996, la Deutsche Oper la Berlin. Alături de el, un scenograf cu totul excepțional, Duncan Hayler – a cărui carieră teatral-muzicală a început cu un rol de copil la Festivalul de la Glydenbourne, într-o operă de Janacek, și care a colaborat și el cu Friedrich Götz – a dat o culoare absolut originală și stimulatoare noii producții.
Un dirijor francez, directorul-general muzical de la Gera, Laurent Wagner, un capelmaistru cu mare experiență, îndrăgostit de muzica lui Enescu, și o orchestră încinsă de el la roșu au ținut publicul cu sufletul la gură timp de trei ore și jumătate. Să mai amintesc oare împiedicata și aiuritoarea montare anterioară a lui Œdipe la Frankfurt, în numai 90 de minute, din care regizorul și dirijorul au eliminat actul al patrulea, sub pretextul de a nu „plictisi“ publicul? Între cele două producții nu există comparație, Gera fiind de departe un summum, o împlinire fericită a intențiilor lui Enescu.
A contribuit la elanul de la Gera și faptul că orchestra a fost condusă de un prim-violonist român, prof. Marius Sima, împrumutat de la Filarmonica din Jena, în rândurile formației care susține 220 de spectacole anual aflând-se alți trei români, între care și prietenul nostru, entuziastul violonist Vasile Hanciu. Se adaugă un șef dramaturg al teatrului, Felix Eckerle, câștigat și el pentru cauza muzicii enesciene și cooperând cu muzicologii specialiști de prim rang din Germania, compozitoarea și prof. univ. Violeta Dinescu de la Universitatea din Oldenburg și elevul ei, dr. Roberto Reale. Ultimul semnează, de altfel, un admirabil eseu despre Enescu în programul de sală, de 60 de pagini, al operei.
În absența de neînțeles a criticilor români, a comentatorilor radioului muzical de la București, a reprezentanților Operei Naționale române sau ai Ministerului Culturii, „onoarea“ României a fost salvată de Emil Hurezeanu, ambasadorul de la Berlin, care a semnat un decent mesaj de felicitare adresat ansamblului de la Gera, publicat în deschiderea programului de sală, și a fost prezent la premieră și la lunga discuție premergătoare, cu participarea conducerii Teatrului și Filarmonicii și a primarului orașului înfrățit cu Timișoara.
În această enumerare succintă a meritelor se situează și soliștii producției de la Gera, de o calitate și omogenitate vocală admirabile, la fel ca și prezența scenică, în frunte cu baritonul francez de mare talent Sébastien Soulès și – preferința mea – tânăra mezzosoprană finlandeză Pihla Terttunen, membră a Studioului de Operă din Turingia, de la Weimar, care a înlocuit-o în ultimul moment pe protagonista inițială a rolurilor reginei Mérope și Sfinxului, asimilând partitura în decurs de numai cinci zile.
Reflectând la cele văzute și ascultate, nu poți să nu fii cu totul impresionat de perfecțiunea colaborării dintre regizorul Kay Kuntze și Duncan Hayler, scenograful și autorul costumelor, de succesiunea de infinite simboluri, idei, soluții, ce ilustrează și dau formă istoriei și muzicii lui Œdipe, rezultat al altei colaborări fericite, între George Enescu și libretistul său Edmond Fleg. O istorie care pe scenă se desfășoară simbolic sub pleoapa unui imens ochi, ce se deschide făcând loc scenei naturaliste a nașterii lui Œdipe și se termină cu acesta dispărând în pupila ochiului ce se închide.
Fiecare scenă își are simbolurile și farmecul ei, de la Marele Preot, ce trimite cu gândul la preoții Athosului, la triunghiul pitagoric, o piesă metalică pe ale cărei laturi se mișcă și își frământă gândurile (și vocea) Œdip, la vestimentația aparte și mișcarea scenei de la Corint, care trimit cu gândul la picturile Art Nouveau și ale lui Klimt, la imaginea chipului uman proiectat pe fundal, ce precedă scena Sfinxului și care își are inspirația într-un remarcabil desen al pictorului și compozitorului austriac Anselm Grand, intitulată Ecce homo (Turnul A, nici o știre), evocare a lagărului de la Dachau în care autorul a fost închis în anii războiului.
Totul este gândit minuțios și extrem de fertil în această producție în care ești absorbit fără o secundă de răgaz, de la muzica enesciană, la mișcarea scenică a personajelor și a membrilor corului, toți cu o formidabilă gestică, neîntreruptă, și care comentează și ea, asemenea corului, istoria lui Œdipe; o istorie care, grație fluxului fără sfârșit al mișcării scenice detaliate, imaginată diferit pentru fiecare membru al corului, te duce o clipă la gândul că ar putea fi văzută și înțeleasă și ca film mut.
Meritul principal pentru această formidabilă producție teatrală îi revine regizorului Kay Kuntze, stimulat – spune el într-o discuție despre avatarurile punerii lui Œdipe în scenă – de „Forța! Limbajul muzical al lui Enescu, combinate cu mitul lui Œdip, [care] emană o forță teribilă, de un efect înspăimântător… O mare vigoare teatrală“. „O consider o capodoperă, care prin întâmplările istoriei o să-și păstreze un loc fix în repertoriu.“ Pentru Kuntze absolut remarcabilă este „arhitectura operei, inteligent realizată: actele de la capete sunt fără acțiune: Actul întâi – nașterea, actul al patrulea – moartea constituie o mare paranteză în care se povestește viața lui Œdipe. La fel de diversă este și muzica lui Enescu, care pe tot parcursul se evidențiază prin rafinament și sensibilitate“.
„Partea mea preferată – spune el– este trezirea Sfinxului, muzică ce penetrează până în cele mai ascunse părți ale creierului, urmată de momentul spectacular pe tărâmul Sfinxului.“ Și notează mai departe: „Actul al doilea se încheie cu scena de cor în contrapunct, formidabilă, comparabilă cu Maeștri cântăreți, cu scena încoronării din Boris Godunov sau cu scena de început din Otello“.
Întrebat despre miza interpretării enesciene, despre rolul pe care îl au voința și destinul, Kay Kuntze afirmă textual: „în sensul unui plan stabilit dinainte, [destinul] îmi este străin. E prea simplu și prea plicticos, o poveste pentru leneși sau nemulțumiții de situația lor. Mă gândesc mai curând la o direcție de dezvoltare care este predestinată. Nu oricine poate compune o Simfonie Jupiter sau să devină campion de baschet, indiferent de cât de mult exersează. Direcția se stabilește în primii ani de viață în cadrul unui coridor genetic. Asta nu înseamnă că ea nu se poate schimba mai târziu. Cred mai curând în întâmplare și haos. În piesă, pe prim-plan este dialectica între soarta prorocită și voința liberă. Așa-zisul «liber arbitru» este determinat de nenumărați parametri și cu totul altfel decât «liber». Œdip este urmărit bolnăvicios de prorocire și tocmai fiindcă încearcă totul pentru a scăpa de ea, aceasta se împlinește și asta în ambele direcții, în împlinire și scăpare. Dar e numai un aspect al acestei mari istorii umane“.
Și regizorul conchide: „Muzical, Œdipe este una din cele mai pretențioase opere cu care am avut de a face, [între altele fiindcă] Enescu experimentează mult cu modul de exprimare al vocii umane“.
Producția de la Gera este o cu totul admirabilă și înnoitoare realizare și publicul român ar merita să o vadă. De ce nu într-o versiune la București, cu Opera din Gera în calitate de invitat special al Festivalului George Enescu de anul viitor?