Nu știu când am auzit prima oară câteva arii din opera Jesus Christ Superstar, scrisă de Andrew Lloyd Webber & Tim Rice.
În preajma Paștelui, fie în săptămâna neagră, fie în cea luminată, simt nevoia să o reascult integral. E o dorință organică, la fel de puternică și de nestăvilită precum foamea, setea, amorul. Greu mă abțin să revăd versiunea ecranizată de Norman Jewison, însă fiecare secvență îmi revine în memorie și se derulează oricând apăs butonul play al aparatului imaginar alcătuit dintr-un gând nelămurit și-o trebuință sufocantă de frumusețe.
Pentru că frumusețea mi se pare a fi esența, atât a muzicii, cât și a filmului din 1973. Și dacă frumusețea nu va mântui lumea, așa cum credea Dostoievski, măcar poate alina durerea existențială a câtorva dintre miliardele de oameni care se nasc, trăiesc și mor precum muștele.
Lansată în 1969, stârnind controverse și pasiuni, Jesus Christ Superstar a fost pusă în scenă, jucată în aer liber, filmată, modernizată și adaptată la „comandamentele“ zilei. Într-o jumătate de veac a devenit clasică, egalând în popularitate partituri celebre din vremea de aur a muzicii simfonice și a operei fastuoase. Există și sunt accesibile oricui câteva DVD-uri cu distribuții diferite, așa încât cine dorește poate să compare, să facă studii de sociologie a culturii și istorii ale mentalităților. Putința de a alege versiunea care îți place și corespunde nevoilor tale contează, desigur. Dar nimic nu întrece în importanță faptul că scenariul jucăuș, construit de cei doi englezi în plină epocă a tuturor posibilităților, răspunde unei cerințe a contemporanilor de pretutindeni. La fel ca mitul lui Messiah – Iisus.
Anul acesta, când compozitorul Andrew Lloyd Webber a împlinit 70 de ani, televiziunea NBC i-a dedicat emisiuni speciale și, de Paștele catolic, a difuzat o nouă montare a operei. Pusă în scenă ca spectacol televizual, reprezentația păcătuiește prin mai multe – să le zic nepotriviri? Acuratețea istorică nu este punctul forte al scenariului, și nici nu pretinde cineva exactitate de la o transpunere liberă. Dar nici libertatea exagerată nu e sursă sigură de valabilitate, valoare, profunzime, emoție ș.a.m.d. Dacă îl înfățișezi pe Iisus cu pielea de orice culoare, în afară de cea albă, obții doar un personaj diferit colorat, nu o recuperare a te miri cărui sens ascuns. John Legend este un cântăreț negru care poate performa cu succes în mai multe genuri ușoare, de la jazz la hip-hop. Nenumăratele premii câștigate până la 40 de ani îi atestă reușitele, dar nu-l cauționează deloc pentru rolul din Jesus Christ.
Și asta din simplul motiv că partitura lui Jesus, cântată prima oară de Ian Gillan (ulterior celebru ca solist al trupei Deep Purple, din care a tot plecat) în registrul specific tenorului, a fost consacrată filmic de Ted Neely în tonalitatea tenorului dramatic. John Legend are însă voce de bariton, mai aproape de soul decât de rock. Nu face greșeli de abordare sau de poziționare scenică. Pur și simplu nu se potrivește.
Și nu e singurul. Nici Brandon Victor Dixon nu atinge dramatismul cerut de rolul lui Judas, nici Ben Daniels nu devoalează paranoia puterii lui Pilat, nici Sara Bareilles nu găsește fragilitatea Mariei Magdalena. Nici Alice Cooper nu pare potrivit în rolul lui Irod. Cred că el însuși realizează acest lucru, dar suplinește prin umor și autoironie. Ana, Caiafa și ceilalți farisei, costumați ca extratereștrii din serialele hollywoodiene, alungă orice urmă de simpatie a privitorului. Scenografia excelentă bulversează restricțiile platoului de televiziune, însă aplauzele exagerate trimit nejustificat către serialele sitcom.
Dacă spectacolul a fost montat ca să bifeze orientarea corect politică din showbizul actual american, a izbutit. Muzica și libretul salvează cheltuiala.