„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Spulberatic, de Anca Vieru, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Atunci m-a întrebat:
— La tine în familie au fost cazuri de sinucidere?
Dar ce întrebare, cum de i-a venit? Și ce să-i răspund? Adevărul? Dar care-i adevărul?
— Păi, cam jumătate s-au sinucis, iar ceilalți au fost omorâți.
— Termină, tu nu poți fi niciodată serios.
Știu ce vrea să vadă. Predispoziția. Dacă în familie au mai făcut-o și alții, atunci poate și tu, că ne cam sperii cu ideile tale.
Dar oare așa ceva se moștenește? Or fi făcut statistici și pentru asta.
Să o iau pe rând.
În familia tatei, posibil să fi fost vreo fată care s-a sinucis din dragoste, cândva, demult, când în familia noastră se mai nășteau și fete. Când nu venise blestemul ăsta. Băieți. Numai băieți. Să populăm toată țara cu băieți. Și dacă așa, dintr-o greșeală de probabilitate, ar putea ieși o fată, atunci se întâmplă ceva neașteptat. O călătorie cu trenul și, de la zgâlțâiala aia, gata, kaputt. Cum a pățit bunica.
Și acum în familia mamei.
Dar, în fond, orice familie care se respectă are în trecutul ei o sinucidere din dragoste. Unele se pierd în negura vremii și apoi, istorisite din generație în generație, purificate de amănuntele sordide, devin legende de familie pe care să le povestești, pentru atmosferă, la întâlniri romantice. Unde cresc șansele de succes. Dar cu cele recente nu e același lucru. Ele rămân ascunse, nu sunt pomenite în familie, și așa crezi că poți să le uiți. Eroare. Astfel de lucruri nu se uită și, mai devreme sau mai târziu, își fac apariția. Atunci când te aștepți mai puțin.
Iar eu nu am aflat prea ușor nimic din ceea ce se referă la familia mamei. Mi se părea ciudat că nu rămăsese nimic de la bunici. O vreme am căutat prin pod. Trebuia să fie pe undeva un jurnal sau un album cu fotografii. Orice familie are așa ceva. Degeaba însă. Curiozitatea mea se lovea de un zid de tăcere și după un timp m-am lămurit că n-are rost să mai întreb. Dar întrebările nerostite se adunau în mine și atunci încercam să răspund singur. Adunam cu grijă fiecare cuvânt care se referea la ei, care-mi închipuiam că se referă la ei. O expresie pe fața mamei, o ridicare din umeri. Credeam, voiam să cred că avuseseră o viață fericită. Și speram că doar finalul fusese trist.
Despre bunica părinții nu mi-au spus mai nimic. Doar că a murit la scurt timp după ce a aflat de moartea bunicului, iar mama a rămas singură la optsprezece ani.
Adevărul l-am aflat mult mai târziu, într-o zi de început de vară, de la doamna C. O zi în care, ca de obicei, silueta ei mică și dreaptă dirija, cu mâinile ridicate, o orchestră imaginară alcătuită din mobilele din cameră. „Și acum intră viorile…“ În perioada aceea îi dusesem pick-upul meu și căutam peste tot discuri cu muzica pe care o iubea atât. Descoperisem un anticariat micuț pe o stradă care dădea în Lipscani și mă duceam mereu acolo.
Anticarul, un bătrân morocănos, care la început, iritat de ignoranța mea într-ale muzicii, nici nu mă băga în seamă, s-a înmuiat treptat. Într-o zi, când l-am prins probabil în dispoziție bună, mi-a scos de sub tejghea un disc învelit în hârtie crem. A desfăcut încet hârtia, a pus-o deoparte și mi-a zis în timp ce mângâia delicat coperta:
— E ceva rarisim. Concertul 21 pentru pian și orchestră de Mozart. Cu Lipatti. L-a înregistrat în 1950, cu doar câteva luni înainte să moară. Sunt sigur c-o să-i placă doamnei.
[…]
Eram emoționat când i-am dus discul în ziua aceea. Nerăbdarea ei în momentul în care apăream cu un disc nou mă înduioșa mereu. Când l-a văzut, am avut impresia că o să plângă. Degetele ei sensibile tremurau ușor și mângâiau, într-un gest asemănător cu al anticarului, coperta discului pe care o siluetă de bărbat dirija, cu mâinile ridicate, o orchestră aflată în penumbră.
Am ascultat împreună și la un moment dat mi-a zis:
— Ascultă cadența asta, e divină. N-am mai auzit-o până acum.
Nu știam ce este o cadență și și-a dat seama imediat. Mi-a zis apoi cu vocea unui profesor nemulțumit de ignoranța elevului favorit:
— E un pasaj scurt lăsat pentru improvizație, ca solistul să-și poată arăta virtuozitatea.
Am ascultat până la capăt, apoi a continuat:
— Există multe cadențe compuse deja pentru concertul ăsta. Și de fiecare dată când ascult o interpretare nouă, mă întreb pe care a ales-o pianistul. Poate cea a lui Mozart, deși se zice că s-a pierdut, poate a lui Beethoven sau Brahms. Și ei au compus cadențe pentru o parte din concertele lui Mozart. Nu știi dinainte care va fi. Iar unii pianiști aleg cadențe mai puțin cunoscute sau le compun chiar ei.
S-a uitat la mine cu privirea ei pătrunzătoare:
— Așa e mereu, nu poți să știi totul de la început. Uneori însă ghicești, așa cum eu am ghicit că va fi o cadență compusă chiar de Lipatti.
Discul se terminase, iar ea l-a luat cu grijă de pe pick-up, l-a băgat în coperta lui și apoi s-a ridicat pe vârfuri ca să-l așeze pe un raft. Când s-a întors spre mine, expresia ei era alta. Parcă un pic răutăcioasă.
— Sau cum bunicul tău a ghicit de la început ce va urma. Dar asta nu l-a împiedicat să facă ce a făcut.
Am tresărit, ca întotdeauna când spunea ceva de familia mea.
Ea a continuat pe același ton.
— Și bunicului tău îi plăcea concertul ăsta. Ultima dată când l-am întâlnit a fost la Ateneu și chiar asta se cânta. Peste puțin timp l-au arestat. Văd și acum în fața ochilor privirea lui în timp ce asculta Andantele.
Se dusese în dreptul pianului și aranja partiturile.
— Pe ea n-am mai văzut-o apoi până în ziua în care s-a sinucis.
Hei, dar ce-i asta?
Cam așa ceva simți probabil când cineva îți face vânt de undeva de sus. Surpriză, durere, teamă, un amestec de senzații din care nu poți să alegi nimic. Care te copleșesc și îți taie pe moment capacitatea de reacție.
Am încercat să ascund că nu știam, dar a fost în zadar.
Mâinile ei atinse de artrită, cu vene proeminente, aranjau în continuare partiturile. Apoi s-a uitat la mine cu privirea aceea care citea tot. Doar că nu avea ce citi, mintea mea era goală de orice gând, în încercarea disperată de a se agăța de ceva, orice, ca să scape de oroarea groaznicei descoperiri.
— Nu înțeleg de ce nu ți-au spus. Asta nu trebuie ascuns.
CARTEA
În câte feluri poți să uiți un om? Imaginea unei statui dintr-o reclamă la un muzeu subacvatic aduce în memoria Andei o veche dragoste și un uitat sentiment de vinovăție. Foile unui jurnal găsit întâmplător de două eleve scot la lumină o poveste neterminată în care se împletesc parfumul de epocă și ororile unui trecut aproape uitat. Enigmaticele foi rămân apoi ani de zile într-un sertar, ca să ajungă în final în mâinile unui sculptor care urmează să plece într-o aventură subacvatică. O încrengătură de povești ce îl au în centru pe Tibi Vreme, veșnicul cuceritor, amuzant și blazat, care în adolescență avea două dorințe: să ajungă regizor și să plece din țară; și care la treizeci de ani, cantonat între munca de inginer și o căsnicie menținută din inerție, își omoară timpul scormonind în trecut și imaginând plecări. O carte despre urmele pe care le lasă iubirea, despre memorie și despre absență.