Tocmai am terminat de citit La curtea lui Ceaușescu, un volum constituit dintr-o suită de interviuri realizate de Maria Dobrescu cu Suzana Andreiaș, femeia care s-a îngrijit de vilele lui Ceaușescu timp de 30 de ani.
Cartea e interesantă din foarte multe puncte de vedere, dar acum vreau să vorbesc doar de unul singur. Dincolo de dorințele „dictatoriale“ ale Ceaușeștilor, îți sare în ochi slugărnicia absolută a celor care intrau în contact cu ei, care erau în stare să facă cele mai absurde lucruri – din proprie inițiativă – doar ca să intre în grațiile lor.
Un mic exemplu: Nicolae și Elena mănâncă în curtea vilei de la Snagov și se aud clopotele la biserica din sat. Elena o întreabă Suzana Andreiaș de ce bat clopotele, femeia îi povestește că e îngropată o tânără fată care a murit într-un accident de mașină. Ceaușeasca pare chiar impresionată de poveste, moment în care apare din tufari un securist spunând: „Să trăiți! Am rezolvat! Nu o să mai bată clopotele la înmormântare!“. Nu-i ceruse nimeni asta, Ceaușeștii nu erau deranjați, ci doar curioși, dar el a presupus că-i nasol, că trebuie să înlăture problema. Sunt zeci de povești asemănătoare în carte și e de remarcat că Suzana Andreiaș – cel puțin așa pretinde ea – era singura care îndrăznea să-i mai contrazică pe Ceaușești, să le spună franc „nu pot face așa ceva“ sau „nu cred că e bine așa“. Iar ei se pare că îi acceptau de multe ori asemenea comentarii într-un mod firesc, tocmai pentru că erau făcute firesc și aveau noimă.
Pare poveste veche, dar eu cred că are mare legătură cu zilele noastre, cu modul în care arată România azi. Trăim într-o țară în care, mă tem, numărul multiplicat al micilor dictatori din diverse domenii e direct proporțional cu cifra covârșitoare a românilor predispuși să fie slugi, cu cohortele de oameni care ar face orice doar ca „să se pună bine cu șeful“. E o mentalitate atât de adânc înrădăcinată, încât mulți nu doar că se chinuiesc să împlinească dorințe aberante exprimate de șefi, ci și să-și imagineze dorințe ascunse ale acestora, de multe ori inexistente.
Mă crucesc când mă gândesc câți români am întâlnit de-a lungul vieții care-și consumă mai multă energie „pentru a se pune bine cu șeful“ decât pentru a munci efectiv. Pentru ei, șeful nu-i un om, un coleg cu atribuții și responsabilități mai mari decât ale subordonatului, ci un dictator, un animal ciudat, un extraterestru, un stăpân peste slugi cu care nu trebuie „să te pui“ decât bine. Iar atitudinea asta, evident, naște încontinuu mici dictatori și mari slugi.
Poate că unii sunt tentați să spună „asta se întâmplă la Stat“. Dar la un simplu search pe Google afli că sunt scrise cărți, ghiduri „profesionale“ despre cum trebuie „să te pui bine cu șeful“:
„Niciodată să nu-i spui: Nu ai dreptate!“ Păi, de ce, dacă îl observi că bate uneori câmpii? Nu-i mai bine să-i spui asta și să-i explici de ce nu are dreptate? Cum mai ajunge șeful să facă diferența între atunci când are și când nu are dreptate? Șeful chiar are întotdeauna dreptate?
„Niciodată să nu-i spui: Este imposibil să fac asta!“ Dar dacă e chiar imposibil? Dar dacă e aberant ceea ce cere?
„Niciodată să nu-i spui: E în afara atribuțiilor mele de serviciu!“ Păi, dacă-s tâmplar în instituție și mă pui să-ți repar laptopul, de ce nu ți-aș spune că nu se poate? Dacă-mi ceri să-ți construiesc un turn Eiffel în curte, de ce nu ți-aș spune că ai nevoie de altcineva pentru asta?
„Niciodată să nu-i spui: Nu sunt plătit pentru asta!“ Păi, atunci, de ce Dumnezeu mai am serviciu, dacă nu să muncesc pentru cât sunt plătit? O poți face de două-trei ori mai mult, că asta e situația, dar când ți se cere să muncești de zece ori mai mult decât banii pe care îi câștigi, de ce nu ai spune că nu ești plătit suficient pentru ceea ce faci?
„Niciodată să nu-i spui: Nu pot să lucrez cu cutare coleg?“ Păi, dacă ăla trage mâța de coadă, nu face altceva într-un proiect comun decât ca să se pună bine cu șeful, de ce nu i-ai spune?
Mă rog, sunt situații și situații, depinde cum și cu ce argumente zici, cert e că acest „niciodată să nu-i spui“, cu accent pe „niciodată“, nu e altceva decât un îndemn și justificare pentru a fi întotdeauna slugă. Eu cred că totul se poate discuta cu șeful, dacă-ți stăpânești foarte bine și cinstit meseria, poziția. Altfel, ne vom transforma într-o țară de mentaliști care-și cheltuie mai toate energia în a ghici ce trebuie să (nu) facem ca „să ne punem bine cu șeful“.