Toate Naționalele din țară au incluse în ceea ce tehnic se numește program managerial minimal al sezonului câte o producție cu temă de Centenar, ca reflex al unei înțelegeri tradiționaliste a misiunii acestor așezăminte. Impunerea Ministerului Culturii este dublată de finanțări substanțiale, la care se adaugă, ca la Teatrul Național „Vasile Alecsandri“, și bani de la Consiliul Local, asigurând confortul material al unor creații de anvergură.
La Iași, adevărul istoric este că între 1916-1918, clădirea Teatrului Național a devenit adăpostul Parlamentului și al unei părți a Misiunii Franceze. Iar orașul a avut de pătimit de supra-aglomerare de pe urma refugiului, ceea ce e în sine un consistent material ce se aștepta valorificat.
Teatru de război se intitulează spectacolul născut din ideea de-a teatraliza evenimente ale trecutului spre aducere-aminte, pe un scenariu scris la șase mâini, de scriitorii Florin Lăzărescu și Lucian Dan Teodorovici, cu regizorul Cristian Hadji-Culea, managerul TNI. Textul reunește fragmentar momente istorice și de ficțiune, într-un colaj hibrid, cu serios deficit de teatralitate și hibe de documentare. Eclectismul provine din absența unui unghi unificator și din amestecul neclar de planuri, cel istoric și cel imaginar, imposibil de diferențiat la rampă pentru privitor. Ar fi fost util un consultant care să echilibreze componenta istorică și dezvoltarea ei creativă, care să avertizeze, printre altele, că e impardonabil să nu se menționeze deloc contribuția de neocolit, căci a fost majoră, a Misiunii Franceze și a generalului Berthelot, al cărui bust și stejar se află chiar la doi pași de intrarea actorilor în teatru.
Desigur, un spectacol nu e un tratat, dar când propui publicului puțin știutor de istorie centenară elemente de trecut performat și inserturi ficționalizate, acuratețea istorică și condensarea sunt obligatorii pentru ca privitorul să plece acasă cu un rezumat istoric corect. Era loc și vreme în cele 120 de minute de spectacol, mai ales că în parcursul caleidoscopului sunt foarte multe reluări, a căror evitare ar fi lăsat spațiu măcar pomenirii Misiunii Franceze, contribuției Casei Regale, a Reginei Maria, aceasta expediată în câteva replici. S-au omis lucruri esențiale, în schimb se livrează inexactități: ni se spune că un fragment dintr-un discurs al lui Brătianu s-a distribuit la sate, or populația rurală era majoritar analfabetă.
Variații de la triumfalism la nihilism
Sunt sumedenie de inadecvări imputabile regiei, care a decis decupajul final, la pachet cu inconsecvențele tonale, cu variații de la triumfalism la nihilism, Cristian Hadji-Culea fiind incapabil să-și îndeplinească principala atribuție ca director de scenă: unificarea în viziune a componentelor spectacolului.
Formula adoptată e străvechiul „teatru în teatru“, iar narațiunea dramatică începe cu o discuție pe teme politice între actori, la cabine, acum un veac, într-o retorică naiv-didacticistă (idealul „sfânt al Marii Uniri“, „sfântul dar al Unirii“), în care interpreții dau replicile unii peste alții, fără să se asculte și să aibă reacții, situație ce se va repeta, din păcate, și pe parcurs. Sunt ipotetic actori ai Naționalului de atunci, dar și aici apar semne de întrebare: una e „Coana Margareta“, iar dacă se referă la Margareta Baciu, ea a intrat în trupă abia după război, în 1922.
Ieșenilor li se alătură artiști de la București și Craiova fugiți din calea frontului, împreună alcătuind „trupa reunită“ și dorind să monteze Richard al V-lea. O altă inexactitate istorică, întrucât piesa n-a fost niciodată în intențiile repertoriale ale timpului, atunci montându-se alte ti-tluri, fără cine știe ce decoruri și costume, cu actori plătiți prost, cu perpetue înlocuiri și preluări de roluri din mers, dar cu săli totuși pline. Există suficiente volume de memorii ale artiștilor vremii, prețioase surse de inspirație complementare.
Îngrămădeala ideatică (e istorie performată, dar cu broderii ficționale), amestecul stilistic (apariția bruscă, înspre jumătatea spectacolului, a două cântărețe de cabaret din vagoanele deraiate la Ciurea le va readuce frecvent în scenă ca laitmotiv muzical-coregrafic, inclusiv în momente ce nu le justifică estetic prezența), confuzia scenică (sunt actori care interpretează mai multe roluri, fără să se metamorfozeze suficient), fisuri ale temporalității teatrale (pe șase ecrane TV vechi – la noi televizoarele au apărut pe la jumătatea anilor ’60 – sunt prezentate sec, dintr-un studio, știri istorice), personaje inutile în economia teatralității (elegantul primar Mârzescu citește o scurtă decizie la un pupitru și apoi dă cu mătura prin scenă/ oraș, după plecarea refugiaților), reiterarea unor clișee (frustrările Iașului în privința pierderii statutului de capitală, „Shakespeare, contemporanul nostru“, efigia lui Ștefan cel Mare etc.), amalgamul de real, născocit și simbolic, fără rezolvări scenice care să dumirească spectatorul, cocteilul de registre nejustificat (dramatic, grotesc, ironic), conflictul dintre diverse mijloace de expresie din scenă (replici de spre foamete, tifos și proiecțiile video aferente, neclare) produc o dezagreabilă senzație de asediu cu informații ce obosesc și contrariază.
Teatru de război e lipsit de surpriză, n-are ritm
Pe fondul desuet al unui fatalism mioritic indus de reiterarea prin replică a unui rău ce se adâncește iminent, Teatru de război e lipsit de surpriză, n-are ritm, devine dificil de urmărit din cauza redundanțelor, îi lipsește echilibrul istoric, gradarea și identitatea stilistică.
Cu actorii nu s-a lucrat, iar nevoie era, pentru că distribuția numeroasă include și studenți ai Universității de Arte (anul al II-lea). Actorii spun replici în care nu cred, mai ales în fragmentele atinse de neverosimil și când se reiau situații dramatice anterioare (gen fugărirea prin scenă de două ori a unui șobolan, pentru a sugera foametea severă, deși o întreagă secvență îi fusese deja dedicată), contradictorii (câteva scene mai târziu, de Revelion, angajați ai teatrului taie porcul și-l gătesc la magazia de costume). Unii interpreți sunt luați de valul patetismului, alții joacă în cheie comică, alții declamativ, alții stanislavskian, alții brechtian.
Decorul (Dragoș Buhagiar) e un uriaș perete mobil pe turnantă, alți doi laterali ficși și câteva dispozitive coborâte de la pod, reprezentând fațada (TNI-ului, cred) decopertată la cărămidă. Inițial e spectaculos și activ, numai că după ce-și dezvăluie, din primele minute, utilitatea, alte semnificații nu mai eliberează, rămâne un cadru plastic predictibil.
Lipsa de energie a ideilor scenice, ambiguitatea istorică, vulnerabilitățile de structură și logică scenică, festivismul și patriotismul mimat nu ridică Teatru de război la nivelul intențiilor. Carențele enumerate fixează realizarea într-o zonă precară estetic, foarte îndepărtată de standardele unei scene de rang național a prezentului.
2 comentarii
Am vazut spectacolul cu mare placere. E un foarte bun si total neasteptat , spectacol istoric , chiar daca lipseste generalul Berthelot! De mult nu am vazut o critica mai inadecvata, o neintelegere atat de evidenta. Pacat! Mergeti, vedeti-l si alegeti unde-i adevarul!
Am unele dubii …Dvs ati văzut sigur spectacolul „Teatru de Razboi” ? Unde ati auzit Richard al-V-lea…eu stiu de Henric V .
Mai mentionez și faptul că este vorba despre discursul lui Nicolae Iorga și nu de discursul lui Bratianu?
Ce fel de critică este aceasta?!… Nu inteleg .