Muzica pop-rock din anii ’80, căreia televiziunea VH1 îi dedica rubrici speciale, este și azi defavorizată în judecățile de valoare.
Considerată prea ușurică față de cea produsă în deceniile dinainte, preocupată de căutarea plăcerii, nu de rezolvarea problemelor sociale, greu i se recunosc puncte de referință. Iar acestea au, de regulă, conexiuni și afilieri mai mult sau mai puțin străvezii cu trupele, muzicienii și preocupările generațiilor precedente. Am scris cuvântul „generație“? Cred că aici se află cheia înțelegerii corecte a „mesajului“ acestei muzici, luate la modul general, nu împărțită pe genuri și subgenuri.
Am dibuit deunăzi fantasma – că revelație nu-i pot spune–, reascultând cu atenție discul trupei INXS, Kick (2017, Atlantic/ Rhino), ediția ce aniversează 30 de ani de la apariție. Jubileul e onorat exemplar. S-a editat un box-set care conține CD-ul cu materialul original remasterizat, plus alte două cu bonusuri, demo-uri, remixuri diferite și extrase din concerte. Valoarea cutiei este dată de discul blu-ray, pe care admiratorii trupei pot regăsi opt videoclipuri promoționale, cu imaginea bine transferată la calitate HD după benzile de televiziune. Mai mult decât astea, iubitorii formatelor de înaltă definiție audio au la buton două fluxuri sonore 24bits/ 48kHz: PCM stereo și Dolby ATMOS 7.1. Într-o vreme eram aproape maniac al magiei surround (ce vreți, am și eu păsăricile mele), socotind că un DTS 24/ 96 e tot ce-și poate dori un audiofil. Mania s-a domolit, deși nu de puține ori mă trezesc argumentând dinaintea vreunui surd (prefăcut, nu născut) despre virtuțile standardului 5.1. Am rămas cu pasiunea. Iar viciul pomenit își primește porția de drog, cu atât mai sățioasă și, concomitent, mai înviorătoare, cu cât apare de unde nu mă aștept și-n momente când nimic nu-mi merge țais și nu se aude cristal.
Așa că am rămas interzis de formatul Dolby ATMOS, despre care citisem ceva, lectură superficială, fiindcă nu-mi câștigase pe loc încrederea. Cum n-am în exploatare sistem surround 7.1, ci numai 5.1, mă așteptam la un peisaj acustic denivelat și plin de reverberații paradoxale.
Ei bine, șocul a atins magnitudinea maximă, cu faze absolut magnifice! Pesemne că, știind discul de la apariție (a fost mare succes, cum se cunoaște), nu admiteam că poate fi mixat multicanal atât de expresiv. Greșeala mea. Producția este asigurată de Gilles Martin și Sam Okell, în studiourile Abbey Road. Inutil să precizez că nivelul de profesionalism este la cota de sus. Abia după ce-am ascultat cu detașare și-am recunoscut spăsit excepționalitatea, mi-au picat sub ochelari cuvintele lui Gilles Martin, nimeni altul decât fiul „celui de-al cincilea Beatles“, cum a fost numit George Martin. Uzual, primesc suspicios, socotindu-le reclamă, frazele entuziaste din gura celor implicați într-o afacere cu discuri. Următoarele vorbe chiar sunt justificate: „You can hear this album like you’ve never before. You can hear Michael so close to you, you can hear his breath. You feel like you’re in the studio with the band“.
Plecasem, însă, de la chestiunea generației. Tinerii de aproximativ 20 de ani în 1980 se confruntau cu problema identității. Lor li se arăta zidul imens de realizări ale „fraților“ mai mari, cei care așezaseră muzica rock în centrul atenției și acum deveneau „monștri sacri“. Nu-i puteau combate, așa cum copiii simt impulsul natural să procedeze cu părinții. Și când priveau înainte, tot ce vedeau părea nebulos. Drept care și-au neglijat mărinimos predecesorii și s-au dedicat prezentului. Iar prezentul oricărei generații seamănă, în optica sterilizată și bătrânească a celor expirați, cu o îndelungată petrecere dezmățată, unde excesele sunt extravaganțe, iar dorințele carnale indecențe. Fără să scape complet de sub influența consacraților, INXS și congenerii au găsit repede sunetul propriu. Și e viu încă.