Copioasa, zdruncinatoare, ametitoare asemenea unui drog tare, Bufnita oarba e cartea de capatii a celui mai important prozator iranian modern, mult prea putin familiar publicului din Romania. Publicata in India, in 1937, aceasta confesiune melancolica a aparut in Iran abia patru ani mai tirziu. Scriitor de „respiratie scurta”, Hedayat isi spala pacatele sub ochii nostri, reunind in acest micro-roman toate obsesiile ce l-au insotit pina la sinucidere. Dintr-un punct de vedere evidenta istorica, din altul filosofie, aprofundare interioara, poezie in ritm, traseu de cunoastere in complexitatea semnificatiilor, Bufnita oarba poate fi, fara tagada, trecuta in seria putinelor carti de citit si rascitit singur acasa. Invelisurile ei se desprind alene, pagina cu pagina, in noi valente, desi nu ne aflam in fata unui demers construit. De fapt, Hedayat amalgameaza simturile, ratiunea, cunostintele sale monumentale (de la budism la literatura americana, de la traditie orientala la modernitate occidentala), intr-o confesiune surprinzatoare prin delicatete si totodata prin forta cruzimii revelatoare. Caci ea poate fi analizata separat, in conotatiile personale, dar si in totul universal, unde se desfac pina la os maniile, chinurile, dezgustul, tenebrosul dedublarii umane. Bestialitatea si angelicul, puse laolalta, creeaza regresiuni, digresiuni, inaintari ametitoare in invelisul povestii, valseaza de la un personaj la altul fara a se desparti vreodata din imbratisarea originara.
Metode de exorcizare a spaimei de efemer
Acaparatoare, pe linga lumea („dedublarii”) de basm (la Hedayat elementele nu sint „din intimplare”, ci din necesitate; in universul sau fiecare fiinta ori obiect are datoria de a contribui la consistenta unui storyteller imbatat de propria-i teama), e perspectiva din care se face incursiunea lugubra in adincurile spaimelor fiintei omenesti: elementul feminin, laitmotiv si schela pentru planul principal al scrierii. Invaluita in mister, Fata Morgana dupa care alearga necontenit, avide, cu o curiozitate bolnava, inspaimintatoare, literele iranianului e insasi moartea. Or, dupa cum ne-o marturiseste chiar naratorul, femeia aceasta sublima, de o frumusete ciudata (numai frumusetile „hidoase” pot fi intr-adevar iubite), complexa, prezenta si niciodata de atins, uneste ca veriga fundamentala, translucida, ciclul existential viata-iubire-singuratate-disperare-moarte. Indragostirea navalnica transpune labilitatea omeneasca, dar simbolistica ei nu se sfirseste in complexul oedipian. Iubirea poate fi, la fel de bine, purificare sau incest, narcisism analitic (varianta incercarii de explicare a personalitatii masculine prin prisma laturii ei feminine), transferarea valorilor traditionale in ipostaze de adevar contemporan (femeia supusa nu este, in realitate, decit intruchiparea traditiei, in timp ce musulmanul adora in fapt sexualitatea deschisa, impertinenta, fara implicatii sociale, desi nesocoteste, in cele din urma, ambele variante), metoda de exorcizare a spaimei de efemer. De altfel, minimalista si „nesocotitoare” in sine, incercarea de a reda complexitatea micro-romanului Bufnita oarba nu se poate reduce la citeva mii de semne ori la un singur plan al dezbaterii. Cu toate acestea, desprinderea de fiinta vie ce se face printr-un zbor al iubirii, devenit, odata cu infruntarea caznelor („gindurilor absurde”), ritual al asumarii mortii, nu trebuie omisa in acest ansamblu.
Cit despre detalii, ele constituie fiecare o zbatere de aripi a carei miscare se simte de la distanta corecta doar cu cartea pe brate. Si doar asa veti descoperi ca sfirsitul va poate pindi chiar de dupa ziua de miine, cum o sugera Hedayat in ultima sa lucrare, Farda (Miine, 1942), asumindu-si, „preventiv”, si posibilitatea sinuciderii.
Sadegh Hedayat s-a nascut in 1903 la Teheran. Fiu al celebrului poet si critic Reza Quli Khan Hedayat, Sadegh Hedayat studiaza la Paris si intreprinde numeroase calatorii in Europa si in Orient. Se sinucide prin gazare, in 1951, in timpul unei vizite la Paris, cauzele gestului sau fiind si in prezent disputate. Tradusa in numeroase limbi, Bufnita oarba a fost adesea comparata, printre altele, cu operele lui E.A. Poe, Franz Kafka si Rainer Maria Rilke.