Cartea Hollywood, de Charles Bukowski, traducere din limba engleză de Cristina Ilie, a fost publicată la editura Polirom în 2017.
Scumpe domnule Bukowski, iată de ce vă deranjez din nou. Am citit Hollywood și mi-a plăcut, întocmai cum mă așteptam să îmi placă. E o informație care vă prisosește, mort fiind.
Pe de altă parte, eu cred în acel vechi proverb evreiesc (un pic patetic, e drept), care ne spune că nimeni nu moare decât atunci când este uitat. Firește, n-ați fi dumneavoastră uitat, n-ați muri, dacă nu v-aș scrie eu câteva rânduri într-o gazetă de pe un continent bătrân.
Bineînțeles că scriu pentru mine și pentru cei care încă nu au citit Hollywood. Dar, de asemenea, nu puteam să încep așa: dragi cititori de Bukowski care n-ați citit Hollywood… Sper că îmi veți putea ierta acest truc ieftin de magician de provincie, cu jobenul pe jumătate rupt.
Până la urmă, vă simt aproape în foarte multe momente ale zilei, îndeosebi când își cere fibroza ficatului nota de plată.
După ce am citit Hollywood am văzut și Barfly, filmul al cărui scenariu l-ați scris. Am puterea să recunosc: n-ați greșit socotindu-l un film decent, dar care nu va rezista în trecerea timpului.
M-am bucurat să văd încă o dată că literatura îi este superioară cinematografiei. Că sunt pur și simplu povești, cum sunt cele scrise de dumneavoastră, care trecute pe film își pierd sufletul.
M-am bucurat să văd că poezia nu are nevoie de marele ecran.
M-a bucurat că nu ați ezitat să batjocoriți moravurile de la Hollywood și pe toți aceia cu pantofii lustruiți, în care într-adevăr nu ai cum să ai încredere, dacă ești om.
M-a bucurat că ați avut generozitatea să deschideți ochii lumii. Să arătați civilizația sufletelor pierdute. Toți acei oameni încuiați în interiorul barurilor, care beau acolo dintotdeauna și până la sfârșitul timpului, ca să îndure, astfel, greutatea de neîndurat a vieții adevărate.
Ați scris despre bețivi cu o dragoste comparabilă doar cu dragostea cu care ați scris despre prostituate. Nu cunosc o dovadă mai consistentă că ați avut ceea ce le lipsește cel mai mult tuturor, dintotdeauna și până la sfârșitul timpului: o inimă.
În Hollywood, m-am bucurat să văd cum îl batjocoriți pe „creator“: un tip înalt, suplu, delicat, care duhnea prin toți porii a artă. Se vedea cu ochiul liber că s-a născut pentru a Crea, pentru a Crea lucruri mărețe, fără ca vreun obstacol să-i stea vreodată în cale, fără să fie nevoit să-și bată capul cu lucruri atât de meschine precum durerile de dinți, îndoiala de sine sau destinul păduchios. Era unul dintre aceia pe care se vedea că sunt talentați. Eu arătam a spălător de vase, așa că ăștia de genul lui mă cam călcau pe nervi.
Genul ăsta de creaturi n-a dispărut. Există încă și, desigur, se bucură de succes. Sunt mulți, mii, zeci de mii, nu stau să-i număr, fiindcă mereu apare un altul care să corespundă tiparului.
Știu că nu vă interesează nici acest amănunt, dar un al doilea Bukowski n-a mai existat.
Mi-a plăcut ce faceți din imbecilii care idolatrizează un alt imbecil (cazul Tab Jones), cum râdeți de cei care încearcă să fie poeți, mai ales când sunt egoiști și cum, cu toată compasiunea necesară, nu îi vedeți bine pe cei care văd chipul lui Iisus în chipul psihiatrului.
Domnule Bukowski, caut de câteva luni un cuvânt. Citesc toate cărțile, văd toate filmele, ascult toți oamenii vorbind, mă uit la firmele luminoase, căutând acel cuvânt, care pentru mine e foarte important, fiindcă de la el vreau să pornesc într-o călătorie.
Cel mai mult în Hollywood mi-a plăcut acest clișeu pe care oamenii îl folosesc pentru vin și de care uitasem cu desăvârșire: sângele zeilor. Nu e ceea ce căutam, dar m-a adus tot mai aproape de cel care mă așteaptă.
Intru în gări și în cârciumi, rătăcesc pe la periferii și pe la moteluri, căutând cuvântul. Câteodată, deși rar, mai sunt întrebat dacă am pierdut ceva și acum le răspund că da: pe Bukowski, un prieten. Ei dau din umeri. Și atunci le spun: sângele zeilor. Și ei mai dau o dată din umeri.
Așa că plec mereu mai departe.