Să luăm un poet și un contabil ANAF.
Ei cumva se aseamănă,
cumva sunt altfel.
Amândoi își fac munca la masă, pe-un scaun.
Amândoi scriu.
(De fapt, scrisul a fost inventat mai întâi
din nevoi contabile)
Amândoi – dacă-s cu adevărat contabili, cu adevărat poeți –
nu pot dormi peste noapte.
Amândoi fac nenumărate calcule
ca să le iasă cât mai bine trecutul și ziua de mâine.
În teoria lumii noastre, poetul e Nimeni,
iar contabilul e Dumnezeu.
Poeții trișează existența, realitatea,
contabilii o fardează, o aduc din condei.
Contabilul pretinde plus valoare din taxarea poetului,
din drepturile lui de autor,
din declarația lui anuală, obligatorie pe venit,
în timp ce poetul nu vrea, se ascunde
să nu-i dea contabilului nimic,
se chinuiește să o facă atât de bine,
încât mulți dintre contabilii lumii noastre
trebuie să urmărească un singur poet.
Cum ar fi invers, contabile,
să-ți cauți obligatoriu poetul,
să primești nesfârșite avertismente înscrise de el,
să ți se blocheze contul,
să-i găsești de capul tău domiciliul,
să mergi singur acasă la el,
să-ți iei concediu,
să stai ore întregi la coadă,
să completezi o cerere cu
„eu, subsemnatul…, domiciliat…, cu CI nr…, seria…,
eliberat de SPCLEP…, la data de…
CNP…“ și să-i soliciți taxele pentru Nimic?
Cum ar fi invers, contabile,
– așa ar fi legea; dacă nu o știi, nu te absolvă –
să ai obligatoriu atâtea cunoștințe despre poezie,
încât să-ți completezi precis formularul,
în așa fel să nu te întoarcă din drum poetul de la ghișeu,
să nu te trimită la altul,
(de exemplu, de la 3 la 7)
să semnezi o declarație pe propria răspundere,
să-ți plătești Impozitul,
să-ți plătești Sănătatea,
să-ți plătești Pensia și Șomajul,
să plătești cu bani grei un poet acreditat,
care nu-ți taie niciodată chitanță
pentru poezia în regulă,
aproape perfectă?