Săptămâna trecută începusem să scriu despre micul scandal literar iscat de raporturile Hertei Müller, laureată a premiului Nobel, cu Uniunea Scriitorilor din România.
Pe fondul alegerilor generale pentru conducerea Uniunii, a făcut niște valuri vestea că prozatoarea germano-română a fost exclusă din această organizație fiindcă nu și-a plătit cotizația – ba nu, a fost doar suspendată – ba nu, fiindcă nici nu știa că e membră USR – ba da, fiindcă a depus cerere de intrare în Uniune – ba nu, fiindcă… și tot așa. O mică-mare tevatură, dar care merită lămurită, fiindcă ține de tranziția noastră îndelungă, de ce am lăsat în urmă și ce am adus după noi din vremurile apuse.
Cum se întâmplă de obicei la noi, unde adevărurile se spun mereu doar pe jumătate, a fost nevoie de mai multe intervenții și clarificări ale unor scriitori și reprezentanți ai USR, inclusiv una a Hertei Müller, pentru a lega unele de altele firele întregii tărășenii.
Într-adevăr, în mai 1985 Herta Müller a depus la filiala USR din Timișoara, orașul unde trăia pe atunci, o cerere de înscriere în Uniunea Scriitorilor. Cererea există și recent a fost făcută publică de filiala timișoreană a Uniunii. În acel moment publicase două volume de proză în limba germană, ambele apărute la Editura Kriterion. Cel dintâi, Niederungen (Ținuturile joase) a apărut în 1982, iar în 1984 a fost preluat și publicat în Germania Federală, la Rotbuch Verlag din Berlinul de Vest – fără micile intervenții ale cenzurii din România. (O traducere românească a acestui volum a apărut abia în 2012, la trei ani după ce prozatoarea primise premiul Nobel.) La noi cartea a făcut multă vâlvă mai degrabă în comunitatea șvabilor bănățeni și a transformat-o pe Herta Müller într-o țintă a mâniei lor, din pricina felului în care descria realitățile satului șvăbesc din România comunistă. În Germania însă a fost considerată o revelație.
Cu două premii literare în România și trei în RFG și Austria, prozatoarea îndeplinea cu asupra de măsură condițiile pentru a deveni membră a Uniunea Scriitorilor. Numai că la acea vreme intrările în USR erau blocate prin decizie politică, așa că nici cererea Hertei Müller, nici cererile altora nu au fost aprobate. Pe de altă parte, într-un comentariu pe Facebook (care Facebook a devenit sursă de informație critică și istorică inclusiv pentru literatură) prozatorul și jurnalistul William Totok, tot (fost) timișorean, spune că el, Herta Müller și Johann Lippet și-ar fi retras cererile în decembrie 1985, din pricina filtrului politic prin care treceau dosarele candidaților. Că o fi sau n-o fi așa, cine să mai știe? Pentru limpezirea istoriilor noastre literare, ar merita căutate în arhive și aceste cereri de retragere a cererilor, fiindcă în birocrația comunistă hârtiile erau importante, se păstrau, se înregistrau, se arhivau și nu se arunca nimic, că nu se știe când e nevoie de o chitanță, un decont, un act cu ștampila noastră sfântă. Cei care au trăit în comunism sau trăiesc în România birocratică știu asta foarte bine.
În fine, cererea Hertei Müller nu se aprobă și nici nu mai contează, fiindcă în 1987 prozatoarea emigrează în R.F. Germană împreună cu Richard Wagner și se stabilește în Berlin (pe atunci Berlinul de Vest). Iar de aici povestea se ramifică: în vreme ce Herta Müller începe să publice în Germania și devine cetățean german (dar își pierde cetățenia română), în decembrie 1989 în Timișoara izbucnește revoluția, apoi regimul comunist se prăbușește, iar în 1990, în zorii noii și șovăielnicei democrații românești, Uniunea Scriitorilor din România aprobă toate dosarele de intrare în organizație ce fuseseră blocate de autoritățile Epocii de Aur. Toate, adică și pe cel al Hertei Müller, care nu mai era de ani buni în țară. Și, probabil, și pe ale altor scriitori aflați în aceeași situație. S-a îndreptat astfel, deși cam tardiv, cum e obiceiul nostru strămoșesc, un abuz de putere. Și s-au creat și premisele încurcăturii de astăzi, care iată că, după aproape treizeci de ani, începe să-și facă simțite efectele.
Așa suntem noi, nu ne grăbim – știm, cu înțelepciunea noastră înnăscută, că n-are rost să te repezi să rezolvi lucrurile: odată și odată, fie rele, fie bune, ele tot te ajung din urmă. Deci să nu ne grăbim – lăsăm restul pe săptămâna viitoare.