Încă mai am între urechi sentimentul de insatisfacție trăit în cele 34 de minute de ascultare a primului album Bad Company, din 1974. În timp ce pick-upul învârtea placa, eu răsuceam în mâini coperta neagră, cu numele trupei scris prescurtat, diagonal, într-o culoare alb-murdar, și nu-i găseam vreun chichirez.
Poate că femeilor le va fi plăcut poza dinăuntru, a celor patru componenți – Paul Rodgers, pian și voce; Mick Ralph, chitară; Boz Burell, bas; Simon Kirke, tobe. Eu găseam că e doar o pastișă colorată a mult mai celebrului portret de grup Pink Floyd, expresiv tipărit alb-negru pe interiorul mapei discului Meddle, 1971.
Discul Bad Co., alături de alte 99, multe în stare jalnică, trei la dolar, provenea din SUA. Prietenul care îl adusese, medic veterinar, câștigătorul unui concurs de specializare în domeniu la fermele americane copiate tehnologic de români, nu-mi pricepea reticența. Îi aruncam în balanță, cu acel soi de furie neputincioasă produsă de evenimente ireparabile, discografia Free, trupă furnizoare a jumătate din Bad Company. Îmi plăcea de-acolo chitaristul, Paul Kossoff; iar cum el murise, magia Free nu avea să se mai refacă vreodată. „Bad Company e un soi de surogat!“, îi spuneam eu amicului, cu superbia adolescentină a opțiunilor inclemente. Și cu toate că trupa câștigase suficientă notorietate cât să pricep și eu că are valoare proprie, refuzam să admit evidența. Așa am făcut până de curând, blocat într-o schemă de receptare ale cărei vicii sunt evidente. Nu-i vorbă, mulți dintre „închinătorii libertății“ acceptaseră „compania rea“ doar de dragul vechilor isprăvi nebunatice ale trupei însoțite de un inegalabil nimb. Azi e destul de evident că trei sferturi din aureolă i se datora solistului vocal, pianist, chitarist și muzicuțist, Paul Rodgers. Dar el merită un elogiu aparte.
Suntem obișnuiți cu regrupările marilor nume din rock, în concerte fastuoase și turnee aproximativ mondiale. De fiecare dată când „revine“ una dintre gloriile anilor trecuți, ecuația are doar o necunoscută: câți bani ies din asta și cum se vor împărți. E pueril să crezi că se conjugă iarăși energia tinerească, nebunia mai mult sau mai puțin stimulată de droguri, alcool și sex, inspirația melodică, talentul orchestral și restul ingredientelor ce-au contribuit la producerea atâtor hituri. Tot ce poate face o trupă cândva celebră este să stârnească amintirea tinereții în sufletele unor oameni uzați de viață. Iar dacă are minima onestitate să recunoască lucrul ăsta elementar, succesul momentului – fie concert, fie disc – vine ca răsplată firească și meritată.
Priviți, dacă aveți prilejul, filmul recitalului dat de Bad Company pe 15 mai 2016, în spectaculosul amfiteatru de la Red Rocks, Colorado (2018, BGM/ Arista). Pe o ploaie subțire și rece, câteva mii de oameni trăiesc bucuria de-a fi împreună cu niște muzicieni fără ifose de vedete, care au drept principal atu sinceritatea și transmit un sentiment cald, pulsat fără efort de inimă. Primirea entuziastă, desfășurarea impecabilă în ciuda condițiilor neprielnice, interacțiunea dintre artiști și public, aerul electrificat de wații difuzoarelor și luminile stroboscopice – totul aduce a întâlnire, dacă nu de familie, sigur una prietenească, între vechi companioni de petreceri. Ascultați cântarea la unison, asigurată de spectatori începând chiar cu piesa a doua, Feel Like Makin’ Love. Numai cineva care iubește foarte mult muzica Bad Company își demonstrează dragostea în felul surprins aici. Dar sentimentul născut în acele clipe se revarsă dincoace de ecran, sparge comoditatea singuraticului înțepenit în fotoliu, mătură pe jos cu prejudecățile sale și declanșează iconoclastia mai abitir ca-n junețe. Naivitatea oricărei pretenții axiologice se pierde în magma incendiară de sunet și imagine. Bătrânii rockeri – Rodgers, Ralph și Kirke – parcă au întinerit. Și noi odată cu muzica lor!