Au inceput si continua in fortissimo, unele dupa altele, precum margelele colorate insirate pe un fir de matase, concertele din cadrul Festivalului „George Enescu“. Acelea care, pe linga numele unor mari compozitori ai lumii, reunesc si prestigioase formatii si faimosi interpreti. Dupa Gala de deschidere, cu cioporul de celebri solisti vocali adunati din toate colturile Europei, pentru a ne dovedi inca o data ca plecatul in lume este uneori o solutie salvatoare, precum „stenahoria“(lipsa de pamint) a vechilor greci, care l-a emotionat si pe Presedintele Romaniei. Au urmat citeva zile-seri intregi de muzica romaneasca. Mai de ieri, mai de astazi. O paleta componistica diversa si nuantata, adunind pretigioase nume de ieri si consacrate nume de astazi. Despre viitor nu putem avansa decit vagi supozitii. Cine va intra in cartile de istoria muzicii, care dintre numele de azi care se zbenguie pe afise si se bulucesc prin programe vor fi date uitarii? Nu vrem sa insistam asupra acestei initiative de a ingramadi lucrari si compozitori romani in primele zile ale festivalului.
Sigur ca au fost momente bune de muzica, cu unele lucrari sau cu alte interpretari, dar este pacat ca piese exceptionale, precum Concertul pentru violoncel de Pascal Bentoiu, Concertul pentru vioara de Dumitru Capoianu sau Simfonia III-a de Tiberiu Olah au fost oferite doar celor din breasla si citorva impatimiti ai muzicii. Faptul ca la concertele romanesti intrarea a fost libera nu a incurajat marele public sa dea buzna. Si este, a fost pacat. Imprastiate judicios de-a lungul intregului festival, si nu inghesuite ca sardelele in cutie, poate si printr-o selectie mai severa, compozitiile autohtone ar fi avut un alt destin.
Nu e suficient sa ne gratulam noi intre noi pentru cit de grozavi sintem, este pacat sa nu incercam sa depasim barierele constringatoare ale lumii, mari-mici, strict muzicale. Si Marin Cazacu, si Gabriel Croitoru puteau sa-si gaseasca loc usor cu concertele pe care le-au interpretat in programele unor formatii straine ce au aparut la Sala Palatului. In fata a mii de auditori si nu doar in fata a o suta, hai doua, de prieteni, studenti si elevi, ba chiar si rubedenii. Cunoastem o matusa a unuia dintre membrii formatiei Voces, care nu are treaba cu muzica simfonica, dar apare de fiecare data in sala de concert cind vin acesti minunati ieseni, ca sa-si vada nepotul.
Cvartetul profesorului Viorel Munteanu din Iasi putea sa lipseasca din program
Si pentru ca tot am pomenit de Voces, am fi dispusi sa credem ca festivalul cu adevarat a inceput cu recitalul cvartetului iesean. Un cvartet cu pian de Brahms si un cvintet, tot cu pian, de Sostakovici ne-au facut sa plonjam in marea muzica. Avind ca invitat un pianist belgian, cu nume de vedeta de la Real Madrid sau Manchester United, Jean-Claude Vanden Eynden, realmente o surpriza placuta prin energetismul lui si pofta/bucuria de a cinta, ne-a transpus pentru doua ore in lumea inefabila a universului sonor. Muzica, muzica si nimic altceva, ce ne puteam dori mai mult? Mai exista muzica pura, asa, in sine, de care sa ne bucuram din plin si fara alte conotatii? Se pare ca da, cei de la Voces reusesc de fiecare data sa ne dea acest sentiment.
La fel a fost si cu dulceturile si armoniile brahmsiene, cam beethovenizate pe alocuri, in varianta celor de la Voces, care au fost maiastru redate, asa cum dramatismul si jucausenia lui Sostakovici au sunat exemplar. Dincolo de glumele nesarate care circula pe seama lui Sostakovici – stim si noi vreo doua –, ramine un genial compozitor, care cistiga teren in posteritate, pe an ce trece.
Cvartetul prof. Viorel Munteanu din Iasi – dedicat celor de la Voces, in fine… – putea sa lipseasca din program. Nu ca ar fi o lucrare mai slaba, dar nu se lipea de restul pieselor. Si iar ajungem la obsesia compozitorilor nostri de a-si vedea plasate lucrarile cu orice chip si prin orice mijloace. Viorel Munteanu este rectorul Universitatii de Arte din Iasi si membru al Comitetului Artistic al festivalului. Era asa de greu sa se abtina sa-si plaseze o lucrare? L-am vazut fericit in Sala Ateneului, cu aerul spasit al lui Akaki Akakievici dupa ce si-a pierdut mantaua, primind omagiile celor de la Voces si aplauzele de sub cupola Ateneului – probabil un moment de neuitat intr-o viata de om. Putem intelege astfel de paranteze amical-afective, dar, dupa capul si gustul nostru, un festival de asemenea anvergura ar trebui sa impuna o alta tinuta. Bucuria noastra de a-i asculta pentru a multa oara pe Voces nu a fost afectata de momentul Munteanu, care ne-a adus aminte de un alt distins compozitor iesean.
Cerem iertare pentru aceste divagatii cu iz personal. Cu ani in urma, inainte de 1989 oricum, se desfasura la Brasov un festival al muzicii de camera. Toate bune si frumoase, concertul inaugural avea loc in sala de marmura a Cercului Militar. Spatiu generos, public nu foarte numeros, ceea ce era chiar pe gustul nostru. In primele rinduri, stabimea locala, in cap cu secretarul cu propaganda si cel de la cultura. Doi burtosi care contrastau cu cele citeva doamne sasoaice din fata noastra, in rochii de stofa si catifea groasa, avind si dantele scoase parca din pinzele vechilor olandezi. Dupa cuvintul de deschidere, bla-bla-bla, a urmat o lucrare, desigur, romaneasca. Un cvartet de Vasile Spatarelu, daca memoria nu ne joaca feste, aflat la conducerea Conservatorului din Iasi la acea vreme. Iata cum vin de se leaga lucrurile.
Cvartelul ca cvartetul, nu discutam valoarea lui, parca nu se mai termina, daca era sa ne luam dupa grimasele celor doi mahari brasoveni si ale grupului de sprijin. Stim bine, nu doar din muzica, atitudinea gindacarimii subalterne in functie de capriciile sau pasiunile „sefului“/„sefei“. Cu chiu, cu vai s-a terminat cvartetul lui Spatarelu si a venit binecuvintata pauza. Toamna mai dulce ca acum, balcoanele salii din Brasov aveau o vedere frumoasa si toata lumea se relaxa intr-o pauza care parca se prelungea nepermis. Pina a venit peste noi, printre coloanele de marmura si peste velurul distinselor doamne sasoaice, un vag miros de carne fripta si mititei. Deh, o fi vreo terasa prin apropiere sau o mustarie, ne-am zis, cumva intrigati de mirosul insinuant ca un vals de Chopin.
In sfirsit, am fost poftiti la partea a doua si am avut surpriza sa vedem cum grupul de oficialitati locale molfaia satisfacut, ba chiar una dintre beizadele se scobea intre dinti de zor. Si asa am realizat ca dupa cvartetul lui Spatarelu s-a servit o mica gustare calda, la botul calului, cum se spunea cindva, care a satisfacut pe cei indreptatiti la astfel de servicii. Doamnele cu dantele – sedeau in fata noastra – au bombanit si ele ceva pe limba lui Goethe si Beethoven, iar cind au inceput acordurile unei lucrari de Schubert (Fata si moartea) satisfactia celor din grupul fripturizat a atins cote maxime: asta, da, muzica, ce frumos!
Mozart-ul final a incununat virtutile marii muzici, spre bucuria tuturor, inclusiv a celor care urmau sa raporteze incheierea cu succes a unei actiuni muzicale. In care si muzica romaneasca a fost promovata cu brio.
Ne-am amintit de acest pitoresc detaliu cu prilejul cvartetului oferit bucurestenilor de Viorel Munteanu. Cum sintem cam acelasi leat, nu are de ce sa supere acolada noastra amicala.
O surpriza placuta: Filarmonica din Oslo
Seara cu Voces – repetam, excelenta, pentru ca partea strict muzicala ne intereseaza in primul rind – a continuat cu napusteala publicului la Sala Mare a Palatului. „Orchestre de Paris“ si Christoph Eschenbach sint deja nume asezate in ierarhiile internationale, violoncelistul britanic Steven Isserlis nu ne-a convins in Simfonia concertanta op.8, in si bemol minor de George Enescu.
Este adevarat ca avem de-a face cu o lucrare de tinerete, unde inca nu s-a coagulat acel „sound“ unic enescian, excesul de melodicitate nefiind sustinut de o complexitate armonica ce va face faima maestrului, dar nici Isserlis, parca, nu a prins „spilul“ cu ceea ce inseamna Enescu. Mai bine au sunat piesele orchestrale, Carnavalul roman al lui Berlioz si suitele Iberia si Marea ale lui Debussy. Francezilor le ies bine, in general, lucrarile compozitorilor lor, asta daca nu se iveste un Toscanini, Furtwangler sau Celibidache sa rupa gura tirgului numit Paris. Bun violonistul Pinchas Zukerman, cam fanfaron, stie sa cucereasca publicul, mult mai expresiv in concertul de muzica de camera de la Ateneu (Enescu, Mozart, Dvorak – stralucitor si fara fite).
O surpriza placuta Filarmonica din Oslo, doua zile cu Stravinski, Bartok, Ravel si un Enescu – Suita 3-a, traspusa absolut remarcabil, si cu pianistul Boris Berezovski „en vedette“, facind un Grieg „rusesc“, patetic si spectaculos. Moment de mare emotie pentru inchiderea primei saptamini, Arta Fugii intr-o excelenta si tensionata varianta orchestrala sub bagheta maestrului Cristian Mandeal. Bach cu Mandeal, o seara-noapte de neuitat.