Interviu  -  Eli Badica  -  „Tudorismul este o glumă mai amuzantă decât cele obișnuite“  -  

Tata, eu glumesc serios! (Editura Polirom), cu ilustrații de Bogdan, Jan și Julian Achimescu, cu o postfață semnată de Pavel Șușară, adună între coperțile sale dialoguri și secvențe din conversațiile pe care le-au avut de-a lungul a patru ani Tudor Șerban, în vârstă de 7 ani, și tatăl său, bine-cunoscutul scriitor și jurnalist timișorean Robert Șerban. Cartea se citește dintr-un foc și îți smulge măcar câteva zâmbete. Și asta pentru că Tudor reușește cu brio să-ți aducă aminte cum e să fii copil. Candoare și savoare – acestea ar fi cuvintele pe care le-aș potrivi volumului acesta. Mai departe, eu m-aș retrage și i-aș lăsa pe cei doi autori să vă povestească mai multe, în interviul de mai jos, despre ce e (sau nu e) Tata, eu glumesc serios!.

„Așa cum au fost spuse, așa au apărut în carte, nu am schimbat nici o virgulă“

Când a încolțit gândul de a pune scurtele dialoguri laolaltă?

Robert: Copiii sunt ființe fascinante, extraordinare, spectaculoase. Mi-au plăcut dintotdeauna, de când eram eu însumi puști (prie­tenos și de gașcă) și până acum, când abia aștept să prind ocazia ca să mă joc alături de ei și să-i fac să zâmbească ori să râdă. Nimic nu se compară cu un copil care râde. Decât, nu-i așa?, un alt copil. Când am devenit prima dată tată, în 2007, am fost în al nouălea cer de fericire. Și am rămas acolo până în 2011, când am urcat în al zecelea: eram tată pentru a doua oară. M-am străduit să fiu atent la ce spun și ce fac copiii mei, fiindcă am învățat și învăț o mulțime de lucruri de la ei. Nu doar tonus, energie, poftă de viață îți dau copiii, ci te fac să vezi lucrurile prin mai puține filtre, mai direct, mai crud chiar. Te fac mai receptiv, mai curios. Așa că atunci când am început să aud vorbele cu și de duh, cu haz și miez ale copiilor mei, le-am transcris, ca să nu le uit și să nu se piardă. Pe o parte dintre ele le-am postat pe Facebook, mi-am zis că ar fi păcat să mă bucur numai eu și cei foarte apropiați de ele. Și reacțiile au fost rapide, iar minidialogurile au început să aibă fani. Anul trecut, mai mulți cunoscuți m-au îndemnat să le strâng într-o carte și să le publicăm. L-am întrebat pe Tudor dacă e de acord. A zis că e. I-am promis și drepturi de autor. O, s-a bucurat! Apoi, i-am spus că ar fi grozav din partea lui dacă o parte dintre drepturile pe care ar urma să le primească – asta dacă se va vinde cartea – s-ar transforma în lucruri necesare pentru orfanii de la o casă de copii. Cred că-i esen­țial să ne învățăm copiii, ba chiar și pe cei din jur-împrejurul nostru, să-i ajute pe cei care au nevoie, să dăruiască, să facă bine, cât de mult bine. Să știe că există și oameni care o duc greu, copii care trăiesc în condiții dificile, care sunt nefericiți. Să vadă și partea mai puțin vizibilă a lumii.

Cine a ales titlul volumului?

Robert: Mai îmi pică și mie câte-o fisă, uneori… Eu am ales titlul, care e o replică a Crinei. Mi-a spus, acum câțiva ani: „Tata, eu glumesc serios!“. Se potrivește perfect spiritului cărții. Mai ales că Tudor e un băiețel serios. Abia a împlinit 7 ani. Umorul lui de până acum a fost generat de mo­dul candid în care a perceput lucrurile și s-a raportat la ele. Lua totul de bun. Sper ca inocența să nu-i părăsească niciodată inima. Lumea i se va dezvrăji, va afla mai totul de­spre ea, fiindcă e curios și vrea să știe cât mai multe, dar și fiindcă informația e ușor accesibilă. Dar trag nădejde că puritatea lui nu o să dispară cu vârsta.

Ați citit împreună cap-coadă selecția care a devenit carte? A suferit aceasta modificări în urma relecturii?

Robert: A fost sarcina mea să pun, unul după altul, în ordine cronologică, tudorismele. Fiu-meu e autorul lor, eu sunt scribul. N-a fost complicat să le așez laolaltă, mai ales că majoritatea dintre ele au apărut, în ultimii patru-cinci ani, în rubrica mea din revista „Orizont“, Jurnal din anii crizei, printre alte însemnări jurnaliere. Acolo, în revistă, aveau (au) și data exactă, la care în carte am renunțat, fiindcă nu erau relevante pentru cititori.

Am început să îmi notez perlele de pe când Tudor avea mai puțin de 2 ani, iar sora lui, parteneră de dialog, uneori, 6 ani. Așa cum au fost spuse, așa au apărut în carte, nu am schimbat nici o virgulă.

Lansarea Tata, eu glumesc serios! a avut loc recent la Bookfest Timișoara. Ce v-a plăcut cel mai tare, ce v-a stârnit?

Tudor: Cel mai tare mi-au plăcut peștișorii!

Robert: A fost o atmosferă de sărbătoare, cu mulți copii, cu prieteni, cu zâmbete și râsete, cu trei oameni care au vorbit minunat despre carte: doamnele Adriana Babeți și Carmen Rusmir și domnul Marcel Tolcea. Adriana ne-a făcut și câte un dar, lui Tudor și mie: un jellyfish de căciulă. Adică un pește dintr-un fel de gelatină, pe care dacă îl strângi în mână când ești nervos, te calmezi, cică. Eu cred că e pentru pescarii care stau degeaba cu bățul în baltă și pe care îi apucă pandaliile când trebuie să plece acasă și n-au prins nimic. Întrebat de Adriana ce dorințe ar vrea să-i îndeplinească peștișorul (dacă ar fi cel de aur), acum, după ce i-a apărut numele pe o carte și e un autor lansat, fiu-meu a replicat că nu poate să-i ceară nimic peștelui, întrucât ar trebui să vorbească în peștea­nă, și el nu știe limba asta…

Trebuie să mai dezvălui o mică întâmplare. Tocmai începuse lansarea, când deodată a apărut un prieten de-al lui Tudor, ce venise acolo însoțit de maică-sa. Cum l-a văzut, ăsta micu’ al meu mi-a șoptit, în timp ce dădea să se ridice în picioare de pe scaunul pe care sta, la masa cu microfoane și vorbitori: Tata, uite-l pe Gabriel, hai în Parcul Copiilor să ne jucăm!… Păi să nu te duci? Păi să nu-l iubești?

„E cartea mirărilor unui puști, dar și a cuceririi de către el a lumii“

Care au fost reacțiile voastre când ați ținut prima dată volumul în mâini? Dar primele reacții pe care le-ați primit post-lectură?

Robert: Este cartea pe care am aș­teptat-o cu cea mai mare emoție și nerăbdare dintre toate cele pe a căror copertă mi-e numele. Tocmai fiindcă eu nu am fost decât mâna care a transcris cuvintele copilului meu. E cartea fiului, încărcată de poezie și de candoare, dar și cartea unei legături de sânge. Zâmbește sângele-n noi! Nu mi-am pus problema dacă Tudor va scrie vreodată literatură, dacă această apariție îl va determina să-și ia seama și, la un moment dat, să înceapă să scrie. Dorința mea a fost, de fapt, să păstrez o secvență a copilăriei lui, să tran­scriu o parte din istoria – aceste schimburi de replici – devenirii lui și să i-o dăruiesc. Să o citească mai târziu. E cartea mirărilor unui puști, dar și a cuceririi de către el a lumii, prin întrebări, prin arătat cu degetul, prin atins cu mâna, prin jocuri, involuntare, unele, de cuvinte. Dar mai e și un dar pe care îl facem celor ce citesc, mari și mici, care, sper, vor trăi sau retrăi prin lectură vârsta formidabilă a copilăriei.

În ziua când am primit-o prin poștă, i-am dat cartea lui Tudor fiind în mașină – îl luasem de la after-school – și i-am spus: ia ui­te, a apărut. Am băgat în viteză, am pornit, l-am privit în oglinda retrovizoare și i-am văzut chipul vesel și emoționat, uimit și bucuros, fericit și surprins. Mi-au dat lacrimile, a fost un moment ce m-a mișcat vreo câțiva kilometri…

Ce este acela un tudorism, din punctele voastre de vedere?

Tudor: O glumă mai amuzantă decât cele obișnuite.

Robert: De acord!

Spuneți în carte că ați stabilit amândoi ce replici să ajungă și pe Facebook. A fost vreun caz în care Tudor n-a fost de acord cu transcrierea? Dacă da, de ce?

Robert: Pe mine mă pufnește râ­sul când ăsta micu’ zice vreuna, mai ales că de cele mai multe ori le spune din senin. Iar el se uită la mine mirat și mă întreabă: Ce-i de râs în asta? Am încercat să-i explic, mai ales când a mai crescut, care-i poanta pe care tocmai a făcut-o. Am căutat să-i demontez propriile jocuri de cuvinte, analogiile, paradoxurile pe care le-a spus. Uneori am reușit, alteori, nu. E dificil să-i decodezi unui băiețel de 3, 4 ori 5 ani sensurile figurate ale unui cuvânt, ale unei situații. Pentru el, lumea este exact așa cum se vede și se aude. Mi-a mai spus: asta n-o pune pe Facebook. O fi crezut că e posibil să se râdă de ce a zis. I-am spus că oamenii râd cu el, nu de el. Că el e un mic magician care face vrăji, de al căror efect ne bucurăm, se bucură foarte mulți. A înțeles că postările mele, cu acordul lui, sunt un gest de generozitate pe care îl facem, căci cei care citesc intră într-o lume unde, altfel, au foarte greu acces, poate chiar deloc: a copilăriei. E un băiat bun, s-a prins.

Care este povestea ilustrațiilor din carte? Cum de n-a vrut Tudor să pună la bătaie și niște desene proprii?

Robert: Tata, eu glumesc serios! nu e o carte pentru copii mici. Repet, Tudor nu a făcut poante, umorul lui n-a fost deliberat. Văd că de acum începe, încet, încet, să construiască situații, calambururi. Crina, fiind mai mare cu patru ani, se prinde deja, face diferența între sensurile figurate și proprii. Citește și râde. Face de mai mult timp ea însăși umor, spune poan­te, bancuri, joacă monologuri pe mai multe voci, cu ea în mai multe roluri. Și o face cu mare talent.

Desenele lui Tudor sunt vii, pline de culori, de semne, de… inimi, dar sunt naive. Or, cartea, chiar dacă are ca sursă naivitatea, nu e astfel. Ilustrațiile infantile ar fi deturnat ideea cărții. Așa că i-am propus prietenului meu Bogdan Achimescu, care este un artist vizual de primă mână, el însuși tată, cititor de tudorisme, să facă o serie de desene inspirate din carte. După ce a citit cap-coadă manuscrisul, Bogdan mi-a spus: „Aș vrea să am și eu un dialog cu băieții mei (puțini mai mari decât Tudor, n.m.), așa cum ai avut tu cu fiul tău, dar unul vizual. Adică să desenăm împreună, să ne punem toți trei amprenta pe desenele ce vor ilustra cartea“. Mi s-a părut excelentă ideea, ea păstrează starea de dialog. Așa că Jan, Julian și Bogdan au dat replici și și-au dat replici, desenând cu tuș negru ceea ce i-a inspirat mai tare din carte. Sunt desene rafinate, care au fiecare o mică poveste, a cărei intrigă pleacă de la unele dialoguri dintre Tudor și mine și continuă ca un dialog între cei trei… domni.

Pentru că Tudor exclamă că plasmă e un „cuvânt tare“, nu pot să nu vă întreb: ce alte cuvinte vi se par tari? Dar plictisitoare?

Tudor: Plictisitoare? „Școală“ și „teme“.

Robert: Îmi iau angajamentul să lucrez asupra plictiselilor lui Tudor.

Mi-a plăcut la nebunie când Tudor, consultând biletul de intrare la un spectacol, a întrebat dacă există și bilet de ieșire. Dacă ați avea un astfel de bilet, pentru ce situație credeți că

l-ați folosi?

Tudor: L-aș folosi ca să ies cu el pe ieșirea de urgență. Să i-l dau doamnei, ca și când aș intra, doar că aș ieși…

Robert: Corect!

Tata, eu glumesc serios! conține eșantioane din aerul proaspăt al copilăriei

Ce vă doriți să se întâmple cu volumul vostru? Cui l-ați recomanda?

Tudor: Aș dori să aibă succes și să facă mulți bani, ca să dăm la copiii aceia. L-aș recomanda celor care vor să-l citească.

Robert: Ar fi grozav dacă oamenii ar citi deschizând la întâmplare cartea asta. Lectura e cea mai convingătoare reclamă. Știu sigur că vor zâmbi, că își vor aminti de propria copilărie, când și ei spuneau lucruri nemaipomenite. Sau își vor da seama că lângă ei sunt copiii (propriii copii, ori nepoți, ori puș­tii vecinilor) ce scot astfel de perle și că ar fi grozav să le noteze undeva, ca să nu se piardă. Oamenii sunt singurele ființe care își tezaurizează, într-un fel sau altul, viața. Scriem și ca să nu uităm. Copilăria este aurul acestei vieți. Și cum poți păstra mai bine o astfel de comoară decât scriind-o, transcriind-o? Tata, eu glumesc serios! conține eșanti­oane din aerul proaspăt al copilăriei. E important pentru noi, maturii, să mai luăm niște doze, din când în când, căci puritatea și prospețimea ni s-au cam diluat cu vârsta, cu viața.

„Nu mă laud, că nu-s adolescent“, spune Tudor la un moment dat. Dacă ați fi acum adolescenți pentru un minut, să zicem, cu ce v-ați lăuda?

Tudor: N-am idee, îmi pare rău… Nu m-aș lăuda.

Robert: M-aș lăuda cu cârligul și semicârligul de dreapta, dar și cu fentele cu mingea (pe la spate, printre picioare, pe sub tricou) pe care le fac atunci când joc, năucitor, baschet.

Cu ce cărți/ povești/ întâmplări inedite v-ați întâlnit în ultima vreme?

Tudor: Am fost la Aqualand, la Sze­ged. Toboganele au fost extraordinare, pentru că sunt faine și aluneci repede.

Robert: Sunt în asentimentul lui. Aș mai adăuga că nici sauna nu-i de ocolit. De către adulți.

Dacă ați avea o superputere pentru o zi, care ar fi aceea și de ce?

Tudor: Teleportarea și invizibilitatea. Mi-ar plăcea să mă teleportez la ștrandul UMT, iar invizibil m-aș face ca să-i fac o farsă lui Crina și să-i iau cățelul. Îmi plac câinii, dar eu vreau un pui de pisică.

Robert: Miau!

Cum majoritatea replicilor transcrise sunt stârnite de întrebările unuia dintre voi, sunt curioasă ce întrebări și răspunsuri ați schimbat recent – pentru că, nu-i așa?, povestea continuă dincolo de finalul cărții de față.

Robert: Nu știu dacă va mai exista un volum doi, o carte care să o continue pe aceasta, dar sigur voi strânge și pe mai departe tudorismele și le voi împărtăși – cu acceptul proprietarului – și celorlalți curioși de ele. Tudor a înțeles că mulți dintre prietenii mei (deve­niți, între timp, și ai lui) se bucură citind pe Facebook sau în „Orizont“ micile noastre dialoguri. Și e de acord să nu le ținem doar pentru noi, ci să le dăruim mai departe. Așa că iată câteva foarte proaspete:

Îi spun lui Tudor că au fost alegeri la scriitori.

— Și te-au ales, tata?

— Da.

— A fost pe frumusețe?

#

— Tudor, știi ce fel de salcie e asta?

— Da…

— Ce fel?

— …

— Plân…

— Salcie plân…

— Plân-gă…

— Plângăcioasă!

#

La radio, reclamă la grătar cu cenușar.

— Tudor, știi ce e un cenu­șar?

— Ceva ce are și Cenușăreasa.

#

Tudor face hermeneutica prăjiturii:

—La cofetărie pun prea puțin strat de mac. Mai ales dacă îți iei prăjitură cu mere.

#

— Tudor, de ce crezi tu că oamenii te simpatizează, vor să intre în vorbă cu tine, se poartă frumos?

— Nu știu… Și nu îmi pasă, că eu sunt drăguț așa cum sunt.

Sîmbătă 2 iunie, ora 18.00, în cadrul tîrgului de carte Bookfest București va avea loc lansarea cărții Tata, eu glumesc serios! , cu ilustrații de Bogdan, Jan și Julian Achimescu. Invitați: Dana Pîrvan, Pavel Șușară, Radu Vancu.

Invitat special: Pavel Bartoș

Moderator: George Onofrei

Galerie foto