La ce bun să mai citești încă o carte despre importanța unui imperiu despre care nici măcar cu ocazia Brexit-ului – când nu puține au fost referirile la istoria colonială a Regatului Unit – nu am aflat dacă s-a autodevorat sau dacă are doar nostalgia superiorității?
E posibil să găsim răspunsul în volumele lui Niall Ferguson, unul dintre superstarurile contemporane ale istoriografiei anglo-americane și publicisticii de înaltă calitate: predă la Universitatea Harvard, este Senior Fellow la Institutul Hoover, Universitatea Stanford și Senior Research Fellow la Jesus College, Oxford. Motiv pentru care Ferguson apare în documentarul cu același titlu, produs de Channel 4 în 2003. Lui Niall Ferguson îi datorăm și seria BBC Civilization (2012), dublată de un volum, of course.
Autorul abordează curajos una dintre problemele cele mai importante ale istoriei universale: „Cum a ajuns un arhipelag de insule ploioase, situat în largul coastei de nord-vest a Europei, să conducă lumea reprezintă una dintre întrebările fundamentale nu doar ale istoriei britanice, ci și ale istoriei lumii“.
Dezbaterea cu privire la natura influențelor și moștenirilor (e un lucru bun sau rău imperiul?) nu e încheiată, căci vocile anticolonialiste sunt cât se poate sonore și astăzi. Conform adversarilor imperialismului, fundamentul acestuia constă în exploatarea economică, fără a ignora însă și alte fațete ale dominației imperiale. Atât naționaliștii, cât și marxiștii, sau chiar liberalii, au afirmat erorile economice ale colonizării: maximizarea plusvalorii culturilor și țărilor supuse, denaturarea pieței, investițiile și cheltuielile inutile, costurile Imperiului Britanic depășind cu mult beneficiile.
Criticii au susținut mereu că imperialismul este imoral, fiind un jaf care angrenează banii contribuabililor britanici, susținut de soldații britanici, dar de pe urma căruia nu profită decât milionarii influenți ca Rhodes sau Rothschild. Acest raționament a fost folosit de J.A. Hobson în Imperialism: A Study (1902), unul dintre textele marcante de la începutul secolului 20, căruia i-a urmat The War of Steel and Gold: A Study of the Armed Peace (1914), de Henry Noel Brailsford. Ferguson consideră însă că autorii menționați reprezintă doar două exemple de simplificare excesivă. Mai ales că foarte repede, în zorii celui care avea să fie Primul Război Mondial „aroganța puterii absolute“ dispăruse și fusese înlocuită de teama de declin.
Ferguson observă cum capitalismul internațional și forma sa cea mai recentă, globalizarea, sunt invocate astăzi aproape exclusiv sub aspectul influențelor – nefaste, dacă privești dinspre stânga politică – asupra forței de muncă, a circulației bunurilor și capitalului. Dar ar trebui poate să luăm în calcul faptul că circulația banilor sau a bunurilor este dublată de circulația fluxurilor de cunoștințe, de cultură și instituții. Imperiul Britanic ar fi, după istoric, exemplul cel mai grăitor succesului globalizării, în pofida faptului că instituțiile sale au fost impuse cu forța. Explicația e că puterea dominantă a lumii a fost favorabilă liberalismului economic: Imperiul Britanic a impus „piețe libere, statul de drept, protecția investitorilor și guverne relativ necorupte“. Alți autori au observat că prosperitatea adusă în societățile colonizate nu trebuie văzută ca absolută, deoarece efectul imediat al comerțului liber imperial a fost ruinarea unor industrii indigene, lipsite de competitivitate în raport cu capitalul britanic.
Teza îndrăzneață a lui Ferguson, des reiterată, e că Imperiul Britanic nu a dispărut pur și simplu. El și-a mutat capitalul mai la vest, adică în Manhattan și Washington. Nu se putea întâmpla altfel cu prima societate de larg consum din lume, nu-i așa?
Imperiul a avut nevoie de mai mult de 300 ani să se edifice și de mai puțin de 30 ani să se dizolve, dar declinul nu a fost efectul luptei pentru independență a coloniilor, ci al concurenței aduse de alte imperii: cel belgian care călca în picioare drepturile omului în Congo, cel francez ce expropria băștinașii din Algeria, Noua Caledonie și Indochina, cel japonez ce anexa Coreea sau rusesc care invada un teritoriu întins din Polonia până în Caucaz și Asia manciuriană. Ferguson e clar: imperiul britanicilor a fost distrus de costurile uriașe ale luptei împotriva acestor imperii „mult mai opresive“.
Subliniez că Ferguson, frecvent acuzat de revizionism, nu scrie o istorie generală alternativă a Imperiului Britanic, ci mai degrabă o istorie a globalizării practicate de britanici, un fenomen pe care îl numește anglobalizare. Elementele care o definesc sunt: bursele de mărfuri, piețele forței de muncă, cultura, guvernarea, piețele de capital și conflictele armate – reprezentând, de fapt, rolul jucat de pirați, coloniști, misionari, mandarini, bancheri și… faliți.
Marele impact al Imperiului a constat în exportul de norme occidentale
Inventarierea epocilor și a figurilor politice care au jucat un rol determinant în expansiunea imperială ocupă o parte consistentă de-a lungul cercetării lui Ferguson, foarte atent la contexte istorice. Desigur, volumul nu se adresează exclusiv istoricilor; literații sau iubitorii literaturii engleze vor observa numeroasele referințe la autori ca Robert Burns, Daniel Defoe, William M. Thackeray, E.M. Forster, Joseph Conrad, Rudyard Kipling, Evelyn Waugh ș.a. – excelentă ocazie de a observa că ficțiunea literară poate funcționa nu doar ca document al imaginației, ci și ca interpretare a realităților istorice.
Ferguson este nuanțat, excluzând afirmații tranșante ca ale lordului Curzon (că Imperiul Britanic a fost nici mai mult, nici mai puțin decât „cea mai importantă unealtă a binelui“) sau John Stuart Mill (imperiul văzut ca cel mai amplu sistem al libertății). Marele impact al Imperiului Britanic a constat, de fapt, în exportul de norme occidentale referitoare la legi și guvernare. De asemenea, societățile modelate de britanici au fost caracterizate de nouă aspecte importante: limba engleză, forme engleze de proprietate funciară, sisteme bancare scoțiene și engleze, drept cutumiar, protestantism, sporturi de echipă, stat minimal, adunări reprezentative, ideea de libertate.
Ultima reprezintă valoarea cea mai relevantă și diferențiatoare a imperiului în discuție, căci „odată ce o societate colonizată ajungea să adopte într-o măsură suficientă celelalte instituții aduse de britanici, acestora le devenea foarte dificil să interzică tocmai libertatea pe care ei înșiși o considerau atât de importantă“. În același timp, trebuie spus că autorul sare deliberat peste moștenirea imperială prezentată ca rasism, discriminare rasială, xenofobie, intoleranță. Și asta nu pentru că nu ar fi existat, ci pentru că aceste realități nu sunt specifice numai Imperiului Britanic, ele existând cu mult înainte de perioada colonială.
Este larg acceptat astăzi faptul că cel puțin în două privințe, Imperiul Britanic a fost un „lucru bun“: a asigurat capital ieftin statelor și economiilor mai puțin dezvoltate și a exportat instituții legale, economice și politice. Celor care se îndoiesc de efectele pozitive ale colonialismului britanic li se cere să răspundă la întrebarea dacă în 1940 ar fi fost mai bine ca britanicii să nu aibă un imperiu? Ar mai fi funcționat strategia lui Churchill în confruntarea cu Hitler, în lipsa acestui imperiu?