Când scrii cărți, se întâmplă să mai fii responsabil și pentru destinul lor, așa că ajungi să umbli prin lume în trena lor. Am pățit.
Așa se face că prima săptămână din mai, anul Domnului 2018, am traversat vestul României urmându-mi cărțile. S-au întâmplat lucruri.
Eram la Timișoara și era noapte și era lună aproape plină. Un preot dădea să traverseze o stradă, când a fost interpelat de un cetățean fără adăpost între două vârste.
Interpelarea s-a făcut în limba română de cartier, în care frazele se deschid cu cuvântul „alo“ și ultima literă se lungește la nesfârșit: Alooooo, părinteeeee… Părintele oprește și întreabă ce-i. Omul fără adăpost îi spune întocmai aceste cuvinte: Îmi e foame, ce ai de gând să faci? Trece o secundă sau poate că două secunde trec și părintele răspunde: Iaurt și pâine e bine? Omul fără adăpost spune că e bine, iar părintele intră într-un minimarket și cumpără iaurt și pâine și i le dă omului fără adăpost. Poate că era totuși lună plină.
Într-o altă dimineață, în Crișana, într-un prolog la caniculă, un alt om fără adăpost s-a apropiat de mine și mi-a spus așa: Știți că în această dimineață a nins în Munții Pirinei? Gest frumos. Nu știam, nu eram la curent. Am luat act și am mers mai departe prin viață, puțin mirat.
Viața m-a dus apoi tocmai pe la periferia Arnhemului, în Țările de Jos. Oameni de litere din toată Europa savurau natura, cum e și normal. Se trudeau dând pedală dintr-un loc în altul.
Numai eu, reprezentând cu cinste țara noastră, trândăveam la umbră, plângându-mă că e cârciuma prea departe. Mi-a fost și frică, păcatele mele, ca nu cumva să ajung pesedist.
Pe de altă parte, în timp ce scriitorii se bucură de natură, eu scriu o poveste despre cei care nu se pot bucura de natură. Scriitorul sunt eu, cum ar constata și Nabokov, care știa că literatura a început cu primul om care a strigat „lupul, lupul!“, deși nu venea nici un lup.
Trăiesc, din nou, printre scriitori și nu pot să nu văd că există atâtea feluri de a spune aceeași poveste. Ceea ce ne separă definitiv de oricare alt animal, ceea ce ne face oameni este puterea noastră de a îndura realitatea prin povești. Orice altceva e mult prea puțin. Ascult Mina și Celentano și mă feresc de bicicliștii care ar putea să mă zdrobească, dar nu mă zdrobesc. Sunt generoși batavii.
Pe de altă parte, din nou, când iei distanță de România nu poți să nu vezi și cât de greșite sunt căile noastre. Presa, de exemplu, căci la ea, slavă cerului, mă mai pricep un pic.
Presa românească, atunci când nu e aservită unor infractori, pentru a supraviețui urmează interesul publicului în detrimentul interesului public. Și așa, unde vom ajunge? Avem indiscutabil cele mai bune cronici de bârfe și de bâlci din Europa. Bravo, avem stil. Din păcate, nici el nu ne duce nicăieri.
Ascult un scriitor olandez citind în olandeză o poveste despre măselele lui Iisus Hristos. E o poveste superbă, și pot să înțeleg asta, chiar dacă nu știu limba olandeză. Mă rog, nu o știam până astăzi.
După o anumită oră pe malul Rinului, și după un anumit de beri, înțelegi totul. Știu cum e: într-o noapte la Beijing am început să vorbesc o impecabilă mandarină (chineză).
Toate notele de pe drum spun unul și același lucru: viața nu merită trăită, dar nici nu merită evitată.
Și abia din această dilemă nu putem ieși.