Românii au transformat multe zboruri pe rute europene în curse de navetiști, cam cum era pe vremuri trenul Iași – Pașcani.
1.
Cam așa e și ăsta spre Catania. Nu se fumează, nu se joacă șeptică, dar e cumva e aceeași atmosferă, multe fețe de oameni chinuiți de muncă, mămăici cu batic, sacoșe de rafie, în fine, persoane care merg undeva cu treabă, nu doar așa, de amorul artei, să vadă altă viață, ci să și-o facă ceva mai bună pe a lor. Nu o spun ca pe o critică, ci cu simpatie. Îmi plac oamenii pe care lumea nu-i schimbă.
2.
În stația de autobuz din aeroport, o mămăică rătăcită – din aia cu batic – întreabă dacă ăsta e autobuzul spre Palermo. Autobuzul duce în Catania, Palermo e la 200 de km distanță. Șoferul râde de ea, toată lumea din jur se amuză.
3.
La pensiunea unde mi-am făcut rezervare mă întâmpină un chinez bătrân. Vorbește rar, chinuit, engleza lui e o combinație aparte de Italiană, engleză și chineză. Sună patroana ca să o întrebe de rezervarea mea. Urcă gâfâind la fiecare scară până la 1, apoi se oprește de tot, își trage sufletul și zâmbește:
— Am uitat cheile.
Coboară, urcă la fel de greu, mă duce în cameră. Apoi îmi strânge mâna cu ambele mâini plecând-și capul și chinuindu-se sa spună cât mai clar posibil, rar, sa nu se încurce:
— Welcome to our City. Have a nice holiday!
Mă gândesc că și el a venit din China să muncească pentru o viață mai bună.
4.
Catania e un oraș foarte frumos – hectare de clădiri și străduțe vechi, peisaj superb, o tonă de lucruri de văzut –, dar prost îngrijit, administrat, mi se pare. Dacă ar fi atâta mizerie pe străzile oricărui oraș din România, s-ar declanșa o isterie națională, cred că oamenii ar ieși cu furci și topoare, ar merge la primărie și i-ar da foc cu tot cu tot cu primar înăuntru.
Iar trafic ca aici, sincer, n-am văzut nicăieri. Multe străzi au trotuar de un metru, pe care sunt parcate mașini, iar multe altele nu au deloc. Ideea de prioritate pentru pietoni la trecere aproape că nu există. Ca pieton, ai sentimentul că ești vânat, că șoferii nu au alt țel în viață decât să mai rărească dintre pietoni. Și se merge cu 80-100 la oră, acolo unde se poate, acolo unde traficul nu e blocat de vreun accident între două mașini, cinci motociclete și o trăsură cu cai. București e poezie în privința traficului, populat cu șoferi lorzi, comparat cu Catania.
5.
Catedrala din centrul orașului are amenajate locuri unde pot dormi peste noapte cei fără adăpost. Chiar la intrare, chiar în biserică, acolo unde se ține slujba.
6.
Am prins o etapă din faimosul tur al Italiei la ciclism, cu plecare din Piazza del Duomo. Nebunie de lume, Eurosportul, elicoptere, zeci de mașini cu sute de biciclete pe ele, bicicliști amatori amestecați printre bicicliștii profesioniști care se încălzeau pentru start.
Și mi-am găsit să-l întreb tocmai pe un ciclist când începe cursa (cine altul să știe mai bine?). S-a uitat lung, dar până la urmă a răspuns:
— La 12.
Mi-a fost cumva jenă să-l întreb tot pe el și de unde începe exact, așa că l-am abordat pe altul:
— Participi la etapă?
A stat puțin pe gânduri, părând ba măgulit de întrebare, ba amărât de ea.
— Aș vrea eu. În capul meu, da. Altfel, nu.
— Dar știi unde începe?
— Da. Uite de-acolo.
— Aaa.. Asta-i tot ce contează! l-am consolat.
Iar acesta e doar începutul călătoriei mele.