Sau dreptul la o ratie cu mai multa piine pe zi, dreptul de a cumpara mai mult de un kilogram de zahar intr-o luna, dreptul de a avea emisiuni la televizor cit e ziua de lunga, ca de Revelion etc. –, nicidecum o taiere din radacini a raului.
Evident, dupa Revolutie, tara s-a umplut de eroi care au pretins ca dintotdeauna au subminat sistemul, care l-au subrezit prin lupta lor in ilegalitate, insa tot ceea ce stim cu siguranta este ca nici in ziua de astazi nu s-au clarificat evenimentele de atunci, ca romanii si-au ales presedinte, in „libertate“, cu un vot covirsitor, pe cel care le-a promis „un comunism cu fata umana“ (reconfirmindu-l apoi de alte doua ori), ca nici astazi nu s-a aflat cine a lucrat cu si in Securitate, ca pina si in spatele unor politicieni, oameni de cultura, profesori sau preoti, care s-au afisat prin anticomunismul lor, sint descoperiti fosti colaboratori ai Securitatii, ca fosti tortionari au putut fi urmariti live in talk-show-uri, comentind relaxati trecutul sau oferind solutii pentru un viitor european.
Si cu toate acestea, sint socat cind inca ii mai descopar prin preajma pe nostalgicii dupa comunism, pe cei destul de multi care se intreaba ce-au avut de cistigat prin schimbarea sistemului, la ce bun libertatea, de ce am intrat in Uniunea Europeana, daca toate aceste lucruri nu inseamna bunastare, daca nu au adus raiul pe pamint pe care l-au ratat comunistii si l-au promis noii „capitalisti“.
Raspunsul – pe care l-am realizat definitiv, dupa ce-am citit Sint o baba comunista!, romanul lui Dan Lungu – e simplu: cei care isi pun asemenea intrebari au inceput sa uite ce-au trait in comunism, il confunda cu tineretea lor (cind oricum se simteau mai bine, prin natura lucrurilor) si il idealizeaza intr-un mod stupid. Si e ciudat cum nu doar ei, dar si mare parte dintre noi, ceilalti, continuam sa ne vedem tara ca o fundatura in care cu greu se poate supravietui, refuzam sa recunoastem ca, in ciuda tuturor neajunsurilor, Romania s-a schimbat enorm, in bine.
Ma gindesc la oamenii din jur care au reusit sa faca ceva, si-mi dau seama ca pentru cei care nu doar au stat sa astepte schimbarea venita din exterior, ci si-au asumat – dupa cum i-a dus pe fiecare capul – realizarea ei, hulita libertate de dupa ’89 a insemnat totul.