In ciuda asemanarilor pe care unii le faceau cu presedintele-gafeur Bush, mi se parea ca presedintele-jucator al Romaniei e mai degraba opusul celui american, gafele sale fiind de fapt niste jocuri electorale cu deplin succes la public.
Prima oara cind mi-am spus ca e posibil sa ma-nsel a fost in momentul in care presedintele nostru, aflat spontan intr-un supermarket, a furat la fel de spontan un telefon unei jurnaliste, gratulind-o si mai spontan cu celebrele epitete „pasarica“ si „tiganca imputita“. Odata deschisa o asemenea perspectiva, care deja punea sub semnul intrebarii inteligenta politica a presedintelui, l-am urmarit pe Traian Basescu in iesirile sale publice, i-am ascultat discursurile libere in fata presei, am incercat, pe scurt, sa-mi dau seama daca gresesc. Si am avut suficiente motive sa ajung la concluzia ca, de fapt, nu strategiile il fac pe domnul presedinte sa se ia artagos de jurnalisti, nu vreo inteligenta superioara il duce la glumite prostesti pe seama unor ministri, la fel cum nu vreo sursa secreta de putere il face sa jigneasca Rusia netinind cont de consecinte s.a.m.d.
Pur si simplu, Traian Basescu actioneaza natural in acest sens, in toate aceste sensuri, condus de inteligenta pe care o poseda si atit. Traian Basescu, omul, nu este cu nimic mai prejos decit George Bush – diferenta e facuta de nivelul mediatizarii globale de care se bucura presedintele Americii prin comparatie cu presedintele Romaniei.
N-o sa recurg la glumite de pamflet legate de glanda tiroida si de explicatiile abracadabrante oferite de diverse televiziuni cu privire la raportul dintre hormonii pe care ii secreta glanda si inteligenta. Folosirea acestora e la indemina oricui, iar bancurile pe seama unei boli sint de suficient prost-gust pentru a nu mai fi reluate in paginile unei publicatii. Insa amanuntul decisiv privind calitatile de orator politic ale lui Traian Basescu ne-a fost oferit tot din spatiul Spitalului Militar, unde domnia sa a suportat acea operatie, in momentul in care presedintele, spiritual nevoie-mare, i-a strins mina doctorului Mircea Ghemigian, glumind caracteristic: „In sfirsit, vad si eu un armean bun“. Apoi, dindu-si oarecum seama de gafa, s-a corectat: „un armean competent“, a spus presedintele, iesind din lacul gindirii si aruncindu-se direct in putul ei.
Obsedat de lupta politica, primul pacient al tarii s-a avintat imediat pe terenul minat, constient ca televiziunile ii inregistreaza aproape cu evlavie vorbele, si, vizind o lovitura data liberalilor in fata publicului, prin ricoseul Varujan Vosganian, a scapat o noua… pasarica. Una care jigneste o intreaga natie, una care l-a dus, fireste, iarasi in fata Consiliului National Pentru Combaterea Discriminarii. Lucru pe care n-am cum sa cred ca l-ar fi urmarit. Ci, pur si simplu, la fel ca in alte numeroase dati, pentru Traian Basescu a vorbit gura, nesustinuta de o activitate cerebrala potrivita momentului.
Ma intorc, pentru a doua oara in aceasta rubrica, la o imagine pe care mi-a sugerat-o colegul Radu Pavel Gheo, in urma cu ceva timp, tot in paginile „Suplimentului“: el se minuna de fostul presedinte Emil Constantinescu, il vedea caraghios acum, in prezentul care l-a eliberat de hainele prezidentiale, si se intreba cum de l-a putut vota atunci? Prin comportamentul sau natural, la Traian Basescu intrebarea deja a aparut, nu mai e nevoie sa-l vedem manifestindu-se liber, dincolo de vreo constringere a Controcenilor. Traian Basescu devine pe zi ce trece, din pacate, tot mai jenant, tot mai lipsit nu numai de tinuta europeana, dar si de tinuta minima pe care ar trebui s-o afiseze un presedinte de stat, fie el si balcanic.
In perioada alegerilor americane, mai multi prieteni se intrebau cum e posibil ca poporul de peste Ocean sa fie atit de „imatur politic“ incit sa dea tara, pentru un nou mandat, pe mina gafeurului Bush. Iar raspunsul il dadeau tot ei, cu o autosuficienta si o condescendenta nesustinuta de argumente reale: „Ei, sint americani, ce poti sa le ceri… “. Ma uit la sondajele din Romania si le pun in relatie cu comportamentul lui Traian Basescu. Si tac, pentru ca nu mai are rost sa spun ceva.