Se auzi, in fine, soneria (a telefonului, a celui fix, — iar nu aceea de la usa).
Acest „in fine“ e expresia oftatului de usurare pe care, dimpreuna cu ipochimenii acestei scrieri, il are autorul insusi, ajuns la grea ananghie narativa, — sau naratologica, ma rog.
El adauga, modest, in paranteza, ca nu-i domnia sa inventatorul acestor strategii si stratageme diegetice, — cam rasuflate azi… (Diegetice, nu dietetice, atentie: corectorii-s rugati sa ia aminte!)
Pentru ca numai dietetic sau frugal nu poate fi regimul romanesc… (Romanesc, nu romanesc, atentie: corectorii-s rugati sa ia aminte!)
Si nu poate fi frugal sau dietetic, indiferent de cantitatea de personaje si evenimente pe care le contine el, pentru ca romanul nu e un papa-lapte, ci un inghite-tot, ca strutul, — ba chiar o mlastina enorma, o mocirla, un smirc, adica o capcana rimbaldesca, „ou pourrit dans les joncs tout un Leviathan!“)
— Cum va spuneam, adauga Vasile, cu trimitere la Johann Wolfgang…
— Goethe, strigara fetele,-n duet.
— La Johann Wolfgang, o tinu pe-a lui Vasile, romanul este arta aminarii; or, aminarea presupune timp, adica vreme de pierdut (daca nu chiar pierdere de vreme). Presupune, fara nicio ironie, durata necesara… „putrezirii,-ntre stufurile sale, ale unui intreg Leviathan“, Leviathanul, daca vreti, al acestei lumi fenomenale, al inexhaustibilei fenomenalitati.
— E ceea ce Jose Ortega y Gasset rezuma, foarte sugestiv, in titlurile a doua paragrafe din eseul sau Ginduri despre roman, anume: § Romanul, gen taraganat si § Romanul, gen stufos.
— Cum, se mira Vasile Elisav, in fata eruditiei tinerei Carmen Carpen, l-ai citit si pe Ortega y Gasset?!
— Cine mai sint si astia, zise Nora.
— Astia doi e numai unul singur, ca, uneori, noi doua, zise Carmen. Apoi, catre Vasile Elisav: da, in traducere; in rest, sint sigura, iubite dom profesor, ca, la sfirsitul frazei acesteia din urma, ati dublat semnul intrebarii prin unul al exclamarii, al mirarii, al unei mirari admirative.
— O singura remarca, draga Nora, care aduce a usor repros: daca vorbim la fel tus-trei (caci nu doar tu, dar si colega ta vorbiti ca mine), fi-vom acuzati de cititor (de cititorul „de pe strada“, poate; de cel in ipostaza de critic, categoric) ca personajele acestei carti, adica noi, nu se diferentiaza mai deloc la nivel…
— Verbal, am priceput, il intrerupse, nu fara o urma de blazare in ton, Nora Aron.
— Cit despre autorul insusi, continua Carmen Carpen, cam care-i este propriul regim idiolectal?!
— Sint sigura, iubita Carmen, ca, la sfirsitul frazei acesteia din urma, ai dublat semnul intrebarii prin unul al mirarii, al unei mirari dojenitoare… Dupa cum tot atit de sigura sint, dom profesor, ca, in sintagma cititorul de pe strada, pe de pe strada l-ati ghilimetat.
Si Nora, ridicindu-si cam la nivelul umerilor miinile intinse, batu aerul de doua ori la rind cu indexul si mediul alipite.
Gestul parea comic ca miscarea urechilor iepurilor filmelor de animatie, alias cartoons.
(Continuarea in numarul urmator)