E miercuri, 16 mai 2018, când scriu acest text. Azi e ultima zi când pot preda corespondența, așa că am venit după prima proiecție din zi fuguța la hotel ca să mă achit. Nu e ediția revoluționară care ni s-a sugerat atunci când s-a anunțat Selecția Oficială. Am văzut în Competiție două-trei filme foarte bune, câteva așa și așa și câteva a căror punere pe listă sună a favoare.
E cazul mai ales pentru filmul franțuzesc Les filles du soleil, de Eva Husson, pe care critica străină l-a mușcat rău. Un film feminist cu sloganurile la vedere despre un grup de femei din Kurdistan care alcătuiesc un batalion ce luptă împotriva Statului Islamic. Tot ce e de apreciat e scenografia (s-a filmat în Georgia) și o anume coerență, dar imaginea luptătoarei kurde cu copilul într-o mână și arma într-alta în timp ce privește melancolic, ca în filmele indiene, cred că ne va bântui multă vreme. Les filles du soleil e singurul film care a primit X, adică minimul din partea a doi jurnaliști din juriul alcătuit ca de obicei de Screen International pentru a lua pulsul Competiției. Cred că e filmul cu cele mai proaste cotații de când vin la Cannes, adică de vreo 16 ani.
Slăbuț mi s-a părut și alt film franțuzesc, En guerre, o nouă dramă socială de Stephane Brizé, care constă numai în negocieri dintre sindicaliștii de la Perrin Industrie și patronat sau reprezentanți ministeriali, între care sunt intercalate false reportaje TV. Formula se epuizează în 20 de minute, iar filmul devine tot mai obositor, deși Vincent Lindon (bărbat frumos și sobru, premiat acum trei ani la Cannes pentru rolul din La loi du marché, tot al lui Brizé) e pe post de lider sindical care face tot posibilul să împiedice închiderea fabricii.
La polul opus se află Shoplifters, de Hirokazu Kore-eda, un film foarte zen despre bunătatea, care pune la pământ ceea ce societatea consideră că e bun și corect. Filmul urmărește o familie modestă care ia din stradă o fetiță înfometată și bătută de ai săi. O ia acasă, tratând-o inițial ca pe un cățeluș speriat pe care îl aduni din ploaie cu gând să-l returnezi a doua zi, treptat atașându-se până la a lua decide să o păstreze. Asta înseamnă răpire și sechestrare, nu? Dar fetiței îi place noul cămin, pentru că aici se simte în sfârșit iubită, deși treptat e introdusă și ea, la fel ca noul ei frate, în secretul furtului din magazine (pentru că banii munciți nu sunt suficienți). Hirokazu Kore-eda, care mai exploatat tema paternității în Father and Sons (plecând de la propriile întrebări pe care și le-a pus atunci când a devenit tată), te face să înțelegi în mod simplu și natural că adevăratele valori nu au legătură cu cele impuse de societate, ci de un bun-simț elementar.
E adevărat că imigranții nu au dispărut din filme, dar în acest an tema ediției a fost sărăcia. E tot mai multă lume necăjită. O spune și papa Francisc în documentarul Pope Francis – A Man of His Word, realizat de Wim Wenders și prezentat în Selecția Oficială, în afara competiției: 80% dintre pământenii de azi sunt săraci și sunt conduși de ceilalți 20%. Filmul lui Wenders nu încearcă să explice cum e Papa Francisc în intimitate sau cum era înainte de ajunge papă, ci îl portretizează prin munca lui. Și e de necrezut cât de multe a făcut el în acești șase ani. Wenders a avut posibilitatea unui interviu one-to-one, dar l-a urmărit și în câteva din multele lui călătorii – din favelele braziliene până în taberele de refugiați de pe insulele Lampedusa și Lesbos și din închisori italiene sau americane până în spitale de pediatrie din Africa. A filmat conferințe de presă ținute în avion și discursuri angajate în fața muncitorilor. Papa vorbește despre sărăcie, spune că trăim într-o cultură a deșeurilor, că suferim azi de multe maladii dintre care cea mai gravă e „Alzheimerul spiritual“, că nu ne mai auzim unii pe alții. Declară toleranță zero față de prelații pedofili. Spune că „machismul și feminismul nu ajută prea mult, pentru sunt mișcări marginale și că femeile trebuie integrate. E nevoie de complementaritate“. Această afirmație, ca și cea referitoare la gay („Dacă cineva e gay și îl caută pe Dumnezeu, cine sunt eu să-l judec?“) sunt considerate de presa occidentală mai degrabă retrograde, dar eu văd înțelepciune în ambele. Includere, nu marginalizare. Papa i-a mai povestit lui Wenders despre un băiat de 8 ani care suferea de cancer terminal și care dorea să vorbească cu el. Papa l-a sunat de două ori dar, pentru că dormea, i-a lăsat mesaj pe mobil. A treia oară mama i-a spus că băiatul se simte foarte rău, l-a pus pe speaker, iar Papa i-a spus ce i-a spus (n-am aflat ce), și tot ce a mai avut putere să spună băiatul, a fost: „Mulțumesc, mulțumesc!“. Câteva ore mai târziu, a murit. Papa spune lucrurile astea fără să pară că se emoționează, cu aceeași lumină în ochi cu care îi întâmpină egal pe toți. Dar când e întrebat cum își explică suferința, de ce Dumnezeu îi lasă să sufere pe copii, dă cel mai bun răspuns posibil (ce-ar putea să spună, de fapt?): „Dumnezeu ne dă libertatea să alegem. Fără libertate, nu putem iubi, pentru că iubirea presupune o alegere“.
La fel de bun mi s-a părut și documentarul Bergman – A Year in a Life, de Jane Magnusson, care se uită la viața și munca lui Ingmar Bergman (o sută de ani de la naștere în 2018) prin intermediul anului 1957, când cariera lui a intrat pe orbită. Atunci a regizat filmele A șaptea pecete și Fragii sălbatici, tot atunci a montat patru piese de teatru. În 1957 a devenit un star. Magnusson a fost foarte simpatică pe scena Sălii Buñuel, când ne-a povestit cum a decurs prima discuție cu Bergman. În 2004 antrena echipa de înot sincron masculin a Suediei și, ca fan Bergman, s-a decis să-l contacteze și să se invite cu băieții ei să-i facă un număr în piscină. Bergman i-a răspuns: „Exclus, am un câine foarte rău“. Nu era adevărat, Bergman nu avea câine, dar avea obiceiul să înflorească lucrurile, a adăugat regizoarea care își abordează subiectul cu inteligență de bun psiholog, căutând să citească printre rânduri, plimbându-se relaxat prin întreaga viață, fără a se sfii să numească lucrurile mai puțin flatante. E primul documentar despre Bergman care prezintă un fragment dintr-un interviu dat de fratele lui televiziunii suedeze, unde acesta spunea că el fusese cel persecutat de tatăl pastor, nu Ingmar, care era protejatul. Cineastul, care toată viața a povestit cât de mult l-a chinuit tatăl său, a blocat difuzarea acestui interviu în anii ’80. Acest lucru sau ceea ce însuși Bergman recunoștea, că nu ținea minte zilele de naștere ale copiilor săi, nu fac din el un monstru, ci un personaj a cărui complexitate filmul o tot lărgește pe măsură ce înaintează, fără a-ți da totuși senzația că, gata, acum l-ai înțeles pe Bergman.
The House that Lars Built
Încerc să păstrez filmele care cred că vor lua premii pentru numărul următor, când voi comenta palmaresul. Legat de asta, voi spune însă că e ciudat că, în condițiile în care Competiția din acest an a fost comme ci, comme ça, ca filmul lui Lars von Trier, The House That Jack Built, să fie prezentat în Selecția Oficială, dar în afara ei. Părerea mea e că festivalul încă nu l-a iertat cu totul pe von Trier pentru glumele proaste despre nazism de acum șapte ani (de la conferința de presă cu Melancholia). Pe față, probabil că s-a pretextat că filmul e prea violent, de aceea i s-a programat premiera mondială pentru ora 22:30 (noi, jurnaliștii, l-am văzut a doua zi de la 8:30.) S-a aflat repede că lumea a ieșit oripilată din sală în timpul premierei. La proiecția de presă, de la balcon unde am stat (numai balconul din Grand Théâtre Lumière, sală de 2.300 de locuri, e cât Cinema Pro din București), am văzut ieșind doar doi oameni.
Filmul e complet dement, spun asta cu admirație și îngrijorare. Istoria lui Jack (Matt Dillon), care a ucis vreo 60 de oameni (mai ales femei), și din a cărui listă vedem cinci „incidente“ (după cum le spune), nu trebuie citită textual ca povestea unui serial killer sau ca o poveste despre impulsul de a ucide. E, la fel ca toate filmele danezului, o operă despre sine. Von Trier vorbește despre el, dar nu pentru că se crede un potențial ucigaș în serie, ci pentru că, printr-un paralelism pe care numai el îl poate înțelege pe deplin, vede actul artistic ca pe o ucidere, ca pe o distrugere. Jack spune în film că face artă ucigând și maltratându-și victimele.
Filmul constă din cinci tablouri de crime, care de care mai odioasă, fiecare precedată de un dialog care amintește uneori de Tarantino, urmate de o încheiere în care eroul coboară în infern. De-a lungul celor cinci incidente, Jack vorbește din off cu cineva (Bruno Ganz) care se dovedește a fi un soi de terapeut/ călăuză în infern. Von Trier, care e familiarizat cu psihologii, oferă aproape fățiș cheia care să ne permită să citim cât de cât avalanșa greu digerabilă a violenței sau măcar să nu ne oprim la primul nivel. Moartea e și ea un tabu, la fel ca sexul, iar von Trier distruge și acest tabu, străduindu-se să demonstreze că arta presupune distrugere, violență, oroare, că arta e o natură literalmente moartă și că artistul e un damnat orice ar face. Nu e ceva nou aici. Nouă față de celelalte filme ale lui von Trier e concluzia imposibilității artistului de a se extrage din propriul infern. Von Trier a spus-o recent într-un interviu – nu crede că mai e în stare să facă lungmetraj prea curând și că a făcut The House That Jack Built într-o beție continuă. Problemele cu alcoolul și medicamentele, fobiile și obsesiile l-au adus într-un cerc vicios. Dacă von Trier ar fi un om ca majoritatea, praful s-ar fi ales de cariera lui, dar pe de altă parte la 61 de ani acest regizor genial e deja un om foarte obosit.
Am mai avut ocazia la Cannes să asist la două întâlniri, una cu Christopher Nolan, alta cu John Travolta, despre care îmi propun să vorbesc mai pe larg în numerele viitoare.
Anul acesta, România a fost mai puțin reprezentată față de anii precedenți. Singurul film semnat de un regizor român a fost Albastru și roșu, în proporții egale, de Georgiana Moldoveanu, selecționat în Cinéfondation, și au mai fost, ca de obicei, mai multe scurtmetraje românești prezentate în Short Film Corner, care e un market al scurtmetrajelor. Donbass, cel mai recent proiect al ucraineanului Serghei Loznița, a deschis secțiunea Un certain regard și s-a bucurat de o primire foarte bună. Filmul e o coproducție minoritar românească, prin Digital Cube, unde a avut loc mare parte din post-producție (și unde post-producția va continua și după Cannes). În mod cu totul bizar, Donbass nu a primit finanțare la recent încheiatul concurs organizat de Centrul Național al Cinematografiei. Donbass e inspirat din niște filmulețe reale filmate de martori și postate pe YouTube și arată haosul din această regiune din estul Ucrainei, unde armata ucraineană se luptă în continuare cu membrii republicilor separatiste Donețk și Lugansk, despre care se spune că sunt susținute de ruși. Din distribuția filmului face parte și Valeriu Andriuță, care a fost prezent la premiera de la Cannes, iar imaginea a fost realizată din nou de Oleg Mutu. E a cincea colaborare dintre Oleg Mutu și Serghei Loznița.
„Variety“ a scris în cronica de întâmpinare: „Corupția și umilirea sunt forțele conducătoare din Donbass, rezultatul fiind un portret foarte critic al unei societăți în care relațiile umane au coborât la nivelul barbariei, apropiindu-se mai mult de Antichitatea târzie decât de așa-zisa lume civilizată contemporană. […] În fiecare scenă, camera suplă a lui Oleg Mutu acționează ca un istoric tăcut și curios, înregistrând fiecare nouă agresiune pentru că asta e singura modalitate de a se asigura că o anumită doză de adevăr va supraviețui“. Donbass candidează la unul dintre premiile acordate de juriul prezidat de Benicio del Toro.
Așa cum am mai spus, în numărul următor revin cu palmaresul comentat. Au revoir!
Galerie foto
