Actualitate  -  Silviu D. Constantinescu  -  

Născut în 1933 în ceea ce era atunci județul Cetatea Albă a unei Românii mai mari, Lucian Pintilie a murit miercuri, 16 mai, la 84 de ani.

Lucian Pintilie s-a născut în 1933 la Tarutino, în Basarabia (azi în Ucraina). După absolvirea Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, a montat o serie de spectacole la Teatrul Bulandra din București, printre care Copiii soarelui (1961), Proștii sub clar de lună (1962), Cezar și Cleopatra (1963), Biedermann și incendiatorii (1964), Inima mea e pe înălțimi (1964), D’ale carnavalului (1966), Livada cu vișini (1967), Revizorul (1972) și a realizat două filme de lungmetraj: Duminică la ora 6 și Reconstituirea.

Spectacolele de teatru puse în scenă de el erau considerate în epocă evenimente culturale de primă mână, atrăgând un public foarte numeros și foarte divers. Auto­ritățile comuniste i-au interzis piesa Revizorul după numai trei reprezentații, pentru ca filmul Reconstituirea să îi fie interzis la rândul său. Chiar și în aceste condiții, în 1967 Lucian Pintilie a primit Ordinul Meritul Cultural, „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice“. Totuși, în 1972, după interzicerea Revizorului, i s-a interzis să mai monteze vreo piesă de teatru oriunde în România, în timp ce Liviu Ciulei a fost destituit din funcția de director al Teatrului Bulandra, care era chiar să fie desființat.

Un clasic în sine al cinematografiei românești, Reconstituirea este cel care i-a adus consacrarea definitivă. În 2012, filmul a fost achiziționat de Museum of Modern Art (MoMA) din New York, aflat printre cele mai importante muzee de artă contemporană din lume.

Despre Livada cu vișini și Revizorul, ca și despre filmul Reconstituirea, regizorul a povestit în volumul de memorialistică Bricabrac. Cartea a primit Premiul pentru cea mai bună carte străină despre film din partea Sindicatului criticilor de film din Franța. Această autobiografie poate fi completată cu notațiile lăsate de Monica Lovinescu în Jurnalul său despre atmosfera din țară și ecourile activității lui în străinătate: regizor primit cu brațele deschise oriunde în lume, dar nu în țara sa.

I se interzice să mai lucreze în țară

După scandalul provocat de Reconstituirea, povestea reconstituirii unui incident banal între­prinsă de Miliție, care se transformă într-o crimă, i se interzice să mai lucreze în țară. Mai mult, este invitat să părăsească România, autoritățile comuniste eliberându-i pașapor­tul. Prin urmare, inflexibil în fața dictaturii din România, în 1975 Lucian Pintilie, un sauvage după cum îl numea Eu­gène Ionesco, se expatriază.

A continuat în străinătate se­ria spectacolelor de teatru montate, la Théâtre National de Chaillot din Paris, cu Turandot (1974); Théâtre de la Ville din Paris, cu Pescărușul (1975), Biedermann și incendiatorii (1976), Jacques sau Supunerea și Viitorul e în ouă (1977), Cei din urmă (1978), Trei surori (1979), Rața sălbatică (1981), Azilul de noapte (1983), Arden din Kent (1984), Astă seară se improvizează (1987), Trebuie să trecem prin nori (1988), Dansul morții (1990); la Guthrie Theater din Minneapolis, cu Pes­cărușul (1983), Tartuffe (1984), Rața sălbatică (1988); iar la Arena Stage din Washington, Tartuffe (1985), Rața sălbatică (1986), Livada cu vișini (1988).

În paralel, a montat și spectacole de operă. La Festivalul de la Avignon a pus în scenă Orestia (1979); la Festivalul de la Aix-en-Provence Flautul fermecat (1980, spectacol reluat la Opera din Lyon, Opera din Nisa, Teatro Reggio de la Torino); iar la Welsh National Opera din Cardiff a fost cu Rigoletto (1985) și cu Carmen (1986, spectacol reluat la Opera din Vancouver).

În 1979 a reușit să revină în țară, unde a filmat De ce trag clopotele, Mitică?, după un scenariu propriu pornind de la piesa lui Ion Luca Caragiale, D’ale carnavalului. Povestea realizării acestuia este din nou marcată de auto­ritățile comuniste: în ciuda protestelor regizorului și a nenumăratelor petiții îndreptate către decidenții momentului, Lucian Pintilie a primit peliculă foarte proastă, pentru ca imediat după finalizarea filmului acesta să fie interzis. Și așa a rămas până după Revoluție, practic ajungând pe marile ecrane abia în 1990, la mai bine de 10 ani după turnare.

Din postura unui spectator angajat

Acesta a fost și momentul în care, în ciuda unei cariere inter­naționale cu mare greutate, Lucian Pintilie ia decizia să revină în România. După 1990 se repatriază și se dedică strict cinematografiei, nemaipunând în scenă nici o pie­să de teatru. Filmele pe care le turnează au făcut la rândul lor carieră, numărându-se printre cele mai importante produse ale cinematografiei românești: Balanța (1992), O vară de neuitat (1994), Prea târziu (1996), Terminus Paradis (1998), După-amiaza unui tor­ționar (2000), Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003), Tertium non datur (2006). Pentru Balanța, Maia Morgenstern a primit premiul Academiei europene de film pentru cel mai bun rol principal. Celelalte pelicule au fost toate selectate la festivaluri de film, iar Terminus Paradis a fost distins cu Premiul special al juriului în com­petiția de la Veneția.

În 1990 a fost numit director al Studioului de Creație Cinematografică al Ministerului Culturii, poziție din care a sprijinit filme realizate de tinerii regizori români.

În 2002 Lucian Pintilie a primit Premiul de Excelență al cinematografiei române; pentru întrea­ga operă, în 2007 a fost distins cu Premiul Gopo. Săptămâna trecută a fost premiat de Institutul Cultural Român (ICR) pentru excepționala activitate de promovare a culturii române, la gala de lansare a Festivalului Filmului European.

În iunie 2013, Lucian Pintilie a participat la Festivalul Inter­național de Film Transilvania (TIFF) la lansarea DVD-ului intitulat Pintilie. Cineast, care include cele 11 filme ale sale, la care se adaugă un disc cu materiale ce recompun un portret al celui ce a readus filmul românesc în prim-planul vieții culturale: lecții de cinema, conferințe de presă, colocvii, emisiuni TV, omagii și retrospective.

Unul dintre cei mai mari ci­neaști români, Lucian Pintilie a realizat filme românești de refe­rință, remarcabile prin viziunea critică asupra lumii, pe care a dovedit-o și în domeniul dramaturgic. A fost mai mult de un creator, a fost un intelectual ce a perceput lumea și pe sine din postura, ca să folosim cuvintele lui Raymond Aron, de spectator angajat. La decesul marelui regizor, îi putem revizita creația și vedea actuali­tatea permanentă a operei sale.

FOTO: Gabriel Bouys (AFP)