„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Ierbar, de Andrei Dósa, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Stăm călare pe scaunele inconfortabile de sub prelata chioșcului mobil, suflăm din toate puterile în paharele de hârtie. Mașini parcate cât vezi cu ochii. Deasupra parcării trec fire de înaltă tensiune și iradiază mașinile. Drogul începe să-și facă efectul. Simt cum îmi zbârnâie în carne. Mai iau o gură de cafea. Ne hlizim unul la altul. Începutul extazului te bagă de fiecare dată în vrie. Una dintre mașinile din parcare iese în evidență. O camionetă cu o aură specială. Le spun celorlalți să mă aștepte. Mă duc s-o inspectez mai de aproape. Pare părăsită, e vai de mama ei. Pe una dintre laturi, cineva a scris ceva, apoi altcineva a acoperit literele cu vopsea. În ușa laterală e înțepenit un odorizant Wunderbaum. Încep să înțeleg altfel ideea de obiect ieșit din circulație. Mă uit în jur să văd dacă mai sunt și alte mașini abandonate. Asta e, există o forță subterană care unește mașinile abandonate, scopul ei e să câștige, încetul cu încetul, cât mai mult teren în fața vehiculelor aflate în uz. Mișto. Mă duc înapoi la prietenii mei, să le povestesc ce am văzut. Sunt luați deja binișor.
Înăuntru se activează vederea caleidoscopică. Magazine care se repetă la nesfârșit. Pantofi, adidași, papuci, șosete. Capcane pentru picioare. Când se creează o breșă în puhoi, înțeleg pe ce calc. Pe-acolo pe unde lumea se învârte cel mai mult, stratul protector de un alb suspect de pe pardoseală s-a tocit, lăsând în urmă cenușiul betonului. Urmele delimitează porțiunea centrală a coridorului și intrările în magazine. Urmele vadului comercial. Îmi vine să mă refugiez într-o zonă cu stratul protector intact. De acolo să sun dintr-un clopot tibetan și să rostesc o mantră. Ies cu destul de multă dificultate de pe pista asta. Las în urmă un călugăr tibetan ghemuit într-un colț, împovărat de lăcomia lumii. Un călugăr care și-a pierdut pacea sufletească. Majoritatea lampioanelor chinezești din pavilionul ăsta sunt roșii. Niște căpușe enorme care s-au hrănit bine și acum stau cu capul în jos, ca liliecii, și digeră sângele proaspăt de Ilfov. Reperez chinezi care-s în scramble suits ca să pară europeni. Dar costumele sunt proaste, amestecă prea lent trăsăturile europene. Se vede chinezul din costum.
— Cum e ? o întreb pe Gabi.
— Vreau la bijuterii.
Traversăm iarăși parcarea în căutarea pavilionului cu bijuterii. În timpul ăsta, scriitorul zice că la un moment dat i s-a făcut frică. Avea sentimentul tragic și iremediabil că cerul a dispărut. Era conștient de existența etajelor. Deasupra pavilionului era un alt pavilion și tot așa. Existau și lifturi, dar era imposibil să urci în ele. Empatizez cu asta, sunt un omuleț în cădere. Cel puțin asta simt. Cum rămâne cu scopul vizitei noastre? Filozoful zice că, dacă rămânem suficient de multă vreme în Dragon, o să infirmăm teoria mâinii invizibile concepută de Adam Smith.
Nu știu cum să interpretez haosul abundenței. Producția de masă se deschide ca un acordeon și în fiecare pliu e câte un producător de mărgele. Undeva sus, chiar sub acoperișul pavilionului, lumina caldă și cea rece se combină cu lumina naturală. Asta-i lumina care rămâne cu tine o vreme, îi răspândești strălucirea în lume și ce fericire mare când scânteierile de aur ale indivizilor se întâlnesc. În lumina asta ai putea să te îndrăgostești. Îmi doresc să rămân aici, sub luminator, pentru totdeauna, dar trebuie să mă orientez, să nu mă lovesc de oameni, cine știe ce s-ar întâmpla dacă aș intra cu umărul în cineva, poate că s-ar cutremura toate lustrele și candelabrele din Dragonul Roșu. Sunt foarte conștient de toate oasele și zgârciurile din corpul meu. Am impresia că ele se deplasează anevoios, nu le mai înconjoară niciun strat protector, se tocesc și asta îmi provoacă durere. De ce să intri în sufletul comerțului? E multă manie în impulsurile nervoase pornite din lăcomie. Daaa, strig, și strigătul e o copie de-a mea care se tot multiplică, descrie o traiectorie, apoi se întoarce la mine. Noi facem turism urban și ne lăsăm fascinați. Poate scriem ceva pe Vice. Poate că era mai bine să luăm mdma în loc de acid. Poate că empatia e cheia. E suficient să mă gândesc la mdma și deja mă simt mai bine. Revin în acel plan al realității în care îmi iubesc prietenii și, împreună cu ei, pornesc mai departe spre Lumea Copiilor.
Șiruri lungi de ponei de pluș imprimați cu tot felul de patternuri, de la junglă la savană. Milioane de ciocane gonflabile și vuvuzele pentru micul protestatar, seturi de făcut baloane de săpun, sute de jobene de magician sclipind în toate culorile și oamenii ăștia complet indiferenți care desfac baxuri, împing cărucioare, cară sacoșe de rafie. Îmi pare rău după copilăria pierdută. Lângă mine, prietenii mei halucinează frumos, dârele luminoase pe care le vedem se suprapun într-o anumită măsură, dar sunt departe de a fi aceleași. Percepțiile și trăirile noastre se despart radical, nu există butoane și nimic nu mai poate fi recalibrat. Plutim în inima neagră a haosului, din ce în ce mai departe unul de celălalt, admirăm de la distanță icoana în ape neon a umanității.
Ceea ce urmează a fost reconstruit din fragmente, mult mai târziu: în ciuda zgomotului și a romchinezei, filozoful aude de undeva susur de izvoare. Se desparte de grupul prietenilor săi cu pupile lărgite. Încearcă să repereze sursa zgomotului. Pe măsură ce se apropie, susurul se limpezește. Apa izbucnește din buza stâncii. O senzație răcoritoare îi inundă tot trupul și-l ademenește spre magazin, acolo e prezentul ăla nesfârșit de altădată. Pe fața vânzătorului, trăsăturile se amestecă cu cele ale culegătorului de ciuperci pe care filozoful l-a întâlnit într-o după-amiază de vară, în timpul unei plimbări prin pădurile din spatele casei bunicilor. Culegătorul i-a dat un element galben care făcuse parte cândva dintr-un cub rubik, spunându-i că el n-are ce să facă cu el, gen go figure it out. Filozoful avea în jur de zece ani pe-atunci, copiii de pe stradă îl strigau Ștefăniță. Iar amintirea se întoarce acum din adâncul eonilor.
— Aveți cuburi rubik?
— Ăsta nu-i bun. Nu strălucește.
— Cvintilioane de posibilități!
— Cvintilioane de posibilități! Înțelegeți?
CARTEA
Oscilând între rutină și senzațiile induse de experiențele narcotice, un grup de prieteni navighează printr-un spațiu urban populat de figuri grotești, blazate sau aflate pe marginea prăpastiei. O vizită de lucru la o fermă de flori din Hawaii, o experiență virtuală aproape mistică, lumea necunoscută a bătrânilor de la un azil sau o ședință de storytelling alimentată de stimulenți mentali chimici sunt doar câteva dintre punctele de intersecție ale personajelor. Efervescentă, surprinzătoare, halucinantă, Ierbar spune povestea căutării trăirilor intense și, odată acestea găsite, a nevoii de a le împărtăși cu cineva.
AUTORUL
ANDREI DÓSA s-a născut în 1985, la Brașov. A publicat volumele de poezie Când va veni ceea ce este desăvârșit (Editura Tracus Arte, 2011), American Experience (Editura Cartea Românească, 2013), Nada (Editura Pandora M, 2015) și Adevăratul băiat de aur (Casa de Editură Max Blecher, 2017). A tradus mai multe cărți din engleză și maghiară. În anul 2017 a fost unul dintre cei zece scriitori incluși în programul New European Voices, coordonat de platforma Literature Across Frontiers. În prezent este redactor al revistei „Poesis International“.