Cartea Muzică de belele (traducere din limba engleză de Dan Sociu) a fost publicată la Editura Polirom în anul 2018.
Domnule Bukowski, tocmai am citit Hot Water Music, dar nu pentru că era scrisă de domnia voastră, ci pentru că ați publicat-o în anul 1983. Desfășor un experiment mai mult sau mai puțin dubios și citesc de la o vreme doar cărți publicate în anul 1983. Atunci m-am născut și nu pot spune că a fost cea mai fericită întâmplare, dar până la urmă cum se poate cineva opune?
Asta e, vreau să citesc aceste cărți – nici vechi, dar nici tinere – ajunse la treizeci și cinci de ani, și să caut în ele, nu ca într-o oglindă, dar nici altfel, semnele timpului. Să văd cum începe căderea, cum le dor măselele, cum le lasă spatele, cum se îngrașă și cum părul le albește, atunci când nu l-au pierdut deja, cum mai au puțin până al doilea la divorț sau își târăsc ultimele zile în boemă. Mă uit la ele ca la oamenii de treizeci și cinci de ani, și poate că nici nu greșesc procedând astfel. Domnule Bukowski am decis să vă zic, de-acum înainte Hank.
Hank, Muzică de belele nu e cea mai bună dintre cărțile tale, nu e nici măcar în top zece cele mai bune cărți ale tale (așa trăiesc oamenii acum, între un clasament inutil și următorul), dar tocmai de aceea mi-a plăcut mult. E imperfectă, are o grămadă de defecte și nu îi pasă. E o carte ca un om care nu va supraviețui mult, dar nici nu va fi uitat repede. E o carte ca un om adevărat.
Hank, nu am ajuns niciodată în Los Angeles. Strâng bani în fiecare an și tot în fiecare an sfârșesc prin a-i bea sau a-i pierde la cursele de cai, pe hipodromurile virtuale (e o porcărie, n-ai vrea să știi). Citind Muzică de belele sunt însă acolo, cât poate cineva să fie la mii de kilometri distanță.
Sunt acolo, Hank, cu poeții handicapați și nobelizați, cu toate curvele, cu toți ticăloșii, cu deznădejdea, cu pictorii care au obosit să fie geniali, cu veșnica lipsă de siguranță a zilei de mâine, cu camerele în care oamenii se călăresc fără să o ascundă, cu holurile alea de moteluri în care miroase a iod și a pui fript, cu sprâncene care se înalță fără să aștepte răspuns, cu rahatul care e peste tot, de la primul cuvânt din cartea ta, cu bărbații care se mulțumesc cu femei cu douăzeci de ani mai tinere (treizeci e obscen), cu soarele care se uită și el în jos la oameni, foarte mirat, cu legendele vii care-și iau toată libertatea de care au nevoie și nu achită note de plate, ca niște nemernici.
Sunt acolo, Hank, cu barmanii care au ocupat cândva locul al doilea la un concurs de muzică de operă și cu casierii care știu cum se desface gura unei sacoșe cu o singură mișcare, din încheietură.
Sunt acolo, Hank, cu toți cei care s-au trudit sub viață ca sub un blestem și tot trăiesc de azi pe mâine, cu femeile care îi întrețin pe ratați, dându-le o masă caldă, înspre seară, după ce trec mahmurelile, cu ratatele în care stau ascunse geniile și cu ratatele în care nimeni nu stă ascuns.
Sunt acolo, Hank, cu cei patru pereți de care are un om nevoie pentru a se mai agăța de o speranță, cu străzile pe care nu mai e nimic de făcut, cu disprețul pentru scrisul lui Camus, scris de burghez care parcă tocmai a mâncat o friptură și a băut un vin franțuzesc, cu pariurile la care nu îți permiți să pierzi, fiindcă, viața fiind totuși mizerabilă, nu poți trăi doar cu sufletul. Sunt acolo cu femeile nebune care-și atacă bărbații cu cuțitele și cu sângele bărbaților pe pereți și pe covoare. Sunt acolo, cu tine, Hank.
Și asta contează, până la urmă, nu? Să crezi că povestea e bună pentru că s-a întâmplat cu adevărat și chiar dacă nu s-a întâmplat încă se va întâmpla, și asta e tot ce poate se spune, tot ce se poate scrie.