Cum spuneam și săptămâna trecută, pentru Uniunea Scriitorilor – ca, de altfel, pentru toate uniunile de artiști cu utilitate publică – adoptarea legii 8 din 2006 a reprezentat un moment de cotitură. De ce? Păi, din motive financiare.
Haideți să recunoaștem un adevăr altfel cunoscut: după 1989 prestigiul Uniunii Scriitorilor a scăzut semnificativ. Nu neapărat din vina organizației, deși felul în care și-a administrat imaginea în anii de după revoluție nu i-a susținut prea mult relevanța. Dar după căderea regimului comunist scriitorii și-au pierdut treptat din prestigiu, li s-a șters acea aură de disidenți intelectuali, de contrapondere la un regim tâmpitocratic – chit că mulți dintre ei n-au fost și nici n-au intenționat vreodată să fie așa ceva. Și abia atunci, într-o lume a libertății de opțiune, au descoperit cu uluire că de fapt românii nu sunt prea mari iubitori de lecturi, așa că rolul firesc al scriitorului a scăzut în relevanță până spre nesemnificativ. În consecință, și cel al Uniunii Scriitorilor din România.
Pe de altă parte, statutul de scriitor a încetat treptat să mai fie asociat cu calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor, organizație care înainte de 1989 valida, practic, un autor. Rolul USR a rămas acela de asociație de breaslă și i-a trebuit câtva timp să se adapteze la noua realitate. Au apărut autori care s-au impus în România și au ajuns cu cărțile lor pe piața internațională fără a fi membri ai acestei organizații. Editurile și autorii înșiși au dobândit suficient prestigiu ca să se autosusțină și să-și promoveze opera fără a mai avea nevoie de validarea ce o oferea odinioară, pe o piață editorială controlată de stat, Uniunea Scriitorilor. Așadar, cum nu avea cine știe ce de oferit membrilor ei, USR nici nu putea pretinde mare lucru. Între un membru USR cu drepturi depline și unul suspendat pentru neplata cotizației diferența era nesemnificativă.
Legea pomenită mai sus, ce stipula plata unei indemnizații de 50% ca supliment la pensiile membrilor cu drepturi depline, a schimbat binișor lucrurile.
Destui membri USR erau deja pensionari sau în pragul pensionării – iar după 2006 numărul lor a crescut –, așa că din acel moment calitatea de membru cu drepturi depline a început să conteze dintr-o cu totul altă perspectivă – căci nu e un secret că majoritatea scriitorilor români nu au fost și nici nu sunt foarte înstăriți. Nu-i tocmai una dintre meseriile zilei.
Așadar, cotizațiile au început să fie plătite sistematic, iar majoritatea restanțierilor (și suspendaților) și-au achitat datoriile, fiindcă abia așa puteau (re)deveni membri cu drepturi depline și beneficiari ai indemnizației oferite prin lege de la bugetul de stat.
Cu membrii USR stabiliți în străinătate nu era însă chiar așa de simplu. Bănuiesc că mulți dintre ei n-au știut – și nici nu cred să fi fost interesați – de apariția legii pomenite aici, atât de importantă pentru artiștii mai vârstnici din România. Sigur, mulți dintre ei și-au păstrat legăturile cu rudele, prietenii și colegii din țară, după revoluția anticomunistă au revenit mai des sau mai rar în România, au și publicat cărți la edituri românești, dar nu cred că în vizitele sau în discuțiile cu prietenii subiectul situației lor administrative la USR va fi fost chiar atât de interesant încât să-l discute cu patimă. Așa cum unii dintre ei au aflat cu multă întârziere – sau poate că nici n-au aflat – că au devenit membri ai Uniunii Scriitorilor in absentia, s-ar putea să nu fi aflat nici că au fost între timp suspendați pentru că nu și-au plătit cotizația. (Alții însă au aflat, dar las povestea asta pentru un alt episod.) Iar în vizitele lor în România, care sunt întotdeauna agitate, marcate de criza de timp și de teama că nu vor apuca să-și revadă toți prietenii și rudele, e puțin probabil să se fi deplasat la sediul filialelor USR, unde să caute (și, cu ceva noroc, să și găsească) pe cineva căruia să-i achite cotizația, să i se taie chitanța și așa mai departe… Efortul e mare, timpul e scurt, beneficiile, minime spre zero.
De fapt acești autori (ca și orice alți artiști originari din România și membri ai uniunilor de creație de la noi) n-ar trebui să plătească nici un fel de cotizație, oricât de neînsemnată ar fi suma aceea pentru ei. E o problemă care merită discutată.