Într-o reacție la comentariile publicate nu de mult aici despre ediția cu alură de amatorism a corespondenței lui Dinu Lipatti (v. nr. 604-605), un muzician stabilit în Occident îmi comenta într-un mesaj privat: „S-a făcut în România vreun volum de corespondență muzicală așa cum trebuie...? Mă întreb...“. Chiar dacă nu se face primăvară cu o floare, mă bucur să îi pot răspunde pozitiv, după ce am citit volumul realizat sub îngrijirea cercetătoarei dr. Irina Nițu, de la Muzeul Național „George Enescu“. George Enescu, Corespondență, volumul I, Documente din Arhiva M.N.G.E. (1889-1913) , apărut sub egida Muzeului Național „G. Enescu“ și a Editurii Muzicale, este un volum realizat după criterii și în urma unei cercetări reale științifice.
Mai mult, sub îngrijirea lui Horia Nițu (care s-a ocupat de partea grafică) volumul beneficiază din plin de pe urma unui corp excepțional de ilustrații – cum nu s-a mai făcut în lumea muzicală din România –, cu 32 de planșe color de documente originale reproduse. În privința „părinților“ acestei ediții este notat că ea s-a bucurat de îndrumarea eruditului scriitor și cercetător, prof. C.D. Zeletin, autorul remarcabilei monografii dedicate principesei pianiste Elena Bibescu și ale cărui cunoștințe sunt capitale pentru începuturile carierei pariziene a lui George Enescu (v. Supl. nr. 195). Pe de altă parte, cum notează Irina Nițu în Însemnări asupra ediției, la transcrierea, culegerea computerizată, redactarea și traducerea documentelor și-au alăturat eforturile toți cercetătorii Muzeului, începând cu directoarea sa, dna Cristina Andrei.
Corespondența lui George Enescu a avut, din nefericire, o soartă mai mult decât ingrată, arhiva compozitorului, niciodată inventariată integral, rămânând necatalogată timp de decenii, dispersată parțial în anii ce au urmat aducerii ei în țară în diverse colecții și monetizată de o seamă de proprietari și utilizatori ai ei ad-hoc, începând cu Romeo Drăghici, care a vândut numeroase documente Bibliotecii Academiei; pentru a nu mai vorbi de felul în care a fost publicată corespondența plecată de la compozitor.
Primul volum editat de Irina Nițu reunește ce se mai păstrează în arhivele Muzeului „George Enescu“ din fondul inițial adus în țară după moartea compozitorului. Pentru perioada 1889-1913 este vorba de 371 de piese de corespondență primită de Enescu. Editoarea notează pe bună dreptate că scrisorile „reconstituie frânturi din viața muzicianului, confirmând lucruri știute deja sau aruncând o rază de lumină asupra altora, mai puțin cunoscute“. Este o corespondență arareori de dimensiuni apreciabile – ca la alți compozitori, Debussy, de exemplu –, fiind compusă în cea mai mare parte de cărți poștale și „bleu“-uri, cum erau denumite în epocă „telegramele pneumatice“ franceze.
Pentru cititorul român, pasionante și atașante sunt scrisorile părinților săi, ale mamei – care semnează meu „Marie“ – și ale tatei, Costache, ce i se adresează adesea cu apelativul „Măi băiete“; toate surprind un adevărat cosmos al vieții rurale românești, la Mihăileni și Dorohoi, ca și un fundal intelectual al micilor proprietari români, lume în care se naște și își duce copilăria Enescu. O mamă îngrijorată, de exemplu, în 1895, că din cauza viscolului că „aseară n-am primit jurnalul“ la Mihăileni și care îi comunică: „Cetesc acuma al patrulea volum din romanul F. lui Monte-Cristo“ și strânge mărcile poștale deoarece „cred că mata n-ai timp să te ocupi de asta, ai de ajuns cu studiul“; sau care, în 1897, îi scrie cu umor „Cocuță, mai am o mică bucată pusă pe chitară de mine, așa că joacă și pisicile cu cățălușii, dar mai cu haz Aladin și Toby“.
Relevante din corespondența primită din România sunt și scrisorile și mesajele „Mamei regina“, ale Elisabetei/ Carmen-Sylva, ce îl arată pe Enescu și în rolul jucat în ceea ce, cu termeni actuali, s-ar numi „diplomația culturală românească“, între altele concertele date în Italia, cu ocazia vizitei cuplului regal.
Editoarea volumului, dr. Irina Nițu, discută altfel în Introducere, foarte competent și cu un aparat critic substanțial și excelent alcătuit, informațiile cele mai importante puse în lumină de corespondenții lui Enescu, de la colegii de Conservator și prietenii ce l-au susținut în ascensiunea sa în lumea muzicală pariziană, la cercurile și saloanele muzicale în care, la un moment dat, a ajuns să fie disputat și curtat, și până la studenții săi. Spațiul nu-mi permite să intru în detalii, dar ar fi de notat relațiile sale amicale cu Fernand Halphen, Jacques Thibaud, Eugen Ysaÿe sau Bronisław Huberman, atenția pe care i-o acordă mecenați ca prințesa Edmond de Polignac (în salonul căreia cântă din 1903), cea de Brancovan și, mai ales, Ernesta Stern, a cărei protecție este vizibilă grație a numeroase mesaje.
Ar fi și câteva observații de făcut la acest volum de prim interes pentru istoria muzicală. Cea mai importantă mi se pare una legată de o elementară constatare: corespondența primită nu își capăt sensul integral decât în raport cu corespondența trimisă. Iar un volum destinat în primul rând cercetătorilor – relativ numeroși astăzi și în Occident – nu își poate permite să omită o secțiune de bibliografie. Și aceasta cu atât mai mult cu cât numeroasele publicații românești nu le sunt nici cunoscute, nici foarte accesibile străinilor.
O a doua observație pornește de la constatarea că în scrisorile de limbă franceză există adesea cuvinte ce nu au putut fi descifrate și, mai important, relativ numeroase iscălituri și nume ce nu au putut fi identificate. Mai mult ca probabil că dacă editoarea volumului s-ar fi bucurat și de o bursă de studii în străinătate, contactele cu colegii și arhiviștii din Franța i-ar fi permis atât o ameliorare a performanței paleografice a volumului, cât și, mai ales, a documentării necesare identificărilor unor personaje. În rare cazuri, identificarea se putea face fără mare dificultate: „San Martin (?)“ este, desigur, Enrico, Conte di San Martino e Valperga (1863-1947), primul președinte, între anii 1895-1947, al Academiei Santa Cecilia. Despre el există un întreg volum, de 600 de pagini, al unui Colocviu desfășurat la Roma în 2009, Enrico di San Martino e la cultura musicale europea.
În alte cazuri, identificările sunt ceva mai dificile, dar cercetarea merita făcută, de exemplu pentru a-l descoperi pe prietenul lui Enescu din cercul principesei Elena Bibescu, care îi trimite două scrisori foarte interesante de la Viena, unde în anii 1899-1901 studia cu celebrul pianist și pedagog Theoder Leschetitzky. Consultarea unor muzicologi cunoscuți, ca James Methuen-Campbell, prof. Laure Schnapper, editoare a unui volum dedicat compozitorului Fernand Halphen (vezi Suplimentul, nr. 596 ) sau a prof. Myriam Chimènes, autoarea unui ample lucrări de referință despre „Meceni și muzicieni“ în Parisul celei de-a III-a Republici (vezi Suplimentul, nr. 196), ar fi fost mai mult decât benefică.