Pe stativ, la purtător, pe față, în păr, pe costum, negru sau bej, mai mare sau mai mic, fixat cu bandă adezivă, lipici, cleme sau cusut, microfonul a câștigat cursa acusticii în fața impostației și a vocii naturale. Mai ales în teatru, dar nu de puține ori și în operă, utilul mijloc de amplificare și de expresie artistică este preferatul realizatorilor.
Utilizate inițial pentru a susține discret eforturile vocale ale actorilor, aceste dispozitive de sprijin al sunetului sunt atașate, la propriu, de vocea interpreților și de intențiile sonore ale spectacolului. Microfoanele de fond, suspendate discret de la plafon, ori cele de „frontieră“, de la marginile perimetrului de joc, puțin vizibile pentru public, îmbunătățeau calitatea pronunției și volumul, asigurând propagarea sunetului până în cele mai îndepărtate colțuri ale incintei. Întrucât ele captau frecvent și elemente nedorite și aveau variații dependente de poziția în scenă a emitentului, tehnica a inventat variante miniaturizate. În scurt timp, lavalierele au devenit interesante, prin apropierea fizică de emitent, controlul asupra altor surse, reglajul individualizat. Întrebuințate pe scară largă, sunt acum indispensabile sunetului teatral, deși există și un revers al prezenței lor în scenă.
Vorbirea scenică face parte din pachetul de mijloace interpretative la dispoziția artiștilor, pentru care aceștia se antrenează încă din școală și pe care continuă s-o rafineze prin cultivare în decursul întregii cariere. Descoperirea posibilităților și extinderea limitelor propriei voci, respirația corectă, crearea coloanei de aer, metodele de a proiecta cuvintele către public odată cu emoțiile, vor defini, împreună cu timbrul și intensitatea, amprenta vocală a oricărui interpret.
Excesul utilitar nu e benefic
Vocea e un instrument care trebuie întreținut și dezvoltat de artist, iar datele înnăscute, precum capacitatea de a face voci, de a varia glasul, de a imita, se pun în valoare în măsura în care posesorul înțelege cum să le sporească performanța.
În teatrul nostru, unii actori nu se aud și publicul deslușește cu dificultate ceea ce spun. Cauzele pot fi acustica deficitară a sălii, neștiința, comoditatea artistului, iar soluția universală sunt lavalierele. Când rămân o simplă soluție de amplificare, excesul utilitar nu e benefic, și vom vedea de ce, dar recursul la ele este perfect întemeiat atunci când regizorul dorește imprimarea unor efecte altfel imposibil de atins pe căi tradiționale. Diferența dintre vocea neamplificată și cea trecută prin boxe ține, în primul rând, de naturalețea emisiei. Un microfon, indiferent de performanțele sale tehnice, afectează autenticitatea vocală, imprimându-i nuanțe de artificial, atașând intonației modificări, chiar și fără efecte deliberate de reverb, accelerare, ralanti etc.
Un microfon face orice voce să sune sensibil diferit, iar variațiile merg până la a o face de nerecunoscut. Se câștigă în varietate, însă există și o pierdere semnificativă, sub aspect estetic, care constă în diminuarea considerabilă a afectivității transmise. Căldura vocii naturale nu este reproductibilă de nici un intermediar tehnic, iar ceea ce se câștigă, via microfon, sub aspectul efectelor acustice, se pierde în plan emoțional.
Claritatea și amplificarea stau în puterea tehnică a sistemelor audio, iar consecințele lor estetice, rezultate din generarea unor sonorități conexe, atașate din mixere, oferă o imagine mai completă a beneficiilor acestor instrumente tehnologice. Ca mijloc de mediere a sunetului și ca sursă de efecte speciale, microfonul este un prețios intermediar așezat între emitent și receptor. Știința din spatele iluziei teatrale oferă în prezent facilități audio altădată inimaginabile, în câștigul acustic al spectatorului. Microfonul filtrează prin el însuși, îmbracă sunetul în însușiri care altfel i-ar fi străine. Surround-ul, captarea și redarea unor frecvențe inaudibile pentru urechea umană, de exemplu acelea de la nivel microcelular sau intergalatic, cu frecvențe altfel imposibil de depistat de timpan, sunt câștiguri incontestabile garantate tehnologic.
Designul sonor are implicații artistice complexe
Cea mai mare problemă rămâne, deocamdată, însușirea sintetică a sunetului eliberat din boxe, răceala acestuia. Un cuvânt rostit de un actor, în șoaptă sau răstit, e însoțit de sentiment, în timp ce acela filtrat prin microfon va rămâne distant și impersonal.
Proliferarea mijloacelor de înregistrare și redare a sunetului concomitent cu aceea a intermediarilor tehno influențează expresia artistică și afectează receptarea. Senzațiile nu mai sunt aceleași, cu plusuri și minusuri, estetica sonoră a spectacolului teatral devenind majoritar o estetică a microfonului. Folosirea lui ca mijloc discursiv modifică și tipul de relaționare dintre personaje. Ele nu se mai adresează partenerilor de ficțiune, ci, folosind microfonul cu stativ sau fără, dar intenționat la vedere, deconstruiesc, anulează convenția, anunță comunicarea directă cu publicul, redefinind teritoriile iluziei teatrale predominante.
Designul sonor are implicații artistice complexe, esențialul în raportul vocii live, fundamentul teatralității, cu versiunile ei trecute prin sisteme de amplificare rămânând calibrarea echilibrului.