Uneori îmi zăresc din întâmplare figura în oglindă, fac o strâmbătură dezolată și-mi spun: „Tu nu ești un rocker adevărat“. De ce? Una, că nu mă duc la concertele date de „nume“ diverse în locuri aflate la îndemâna buzunarului meu. Apoi, nu țin evidența noilor apariții nici măcar pentru formațiile celebre. În fine, multe alte chestii, negative în optica rockerilor bazați.
Între astea, că nu mă dau în vânt după Iron Maiden, dar îmi place Royal Hunt. Or, știe tot rockerul, mândru posesor de cass deck: Royal Hunt e un fel de imitație cu claviaturi a „fecioarei de fier“, cea considerată spaima părinților cumsecade ai puștanilor îndestulați de pretutindeni.
Influențele multiculturale în rock nu decid ierarhia. Fanii sunt inclemenți: Iron Maiden is the Best. Sau The Beast. Și basta! Cine ascultă Royal Hunt, cu nițel mai multă atenție și, eventual, cu mintea limpede, nu limpezită de n-șpe beri, are șansa întâlnirii unui sunet rafinat, în aceeași măsură în care este brut, rugos, dur, țăndăros. Chiar de la piesa Running Wild, prima pe primul disc, Land of Broken Hearts, 1992, se poate observa cum partitura clapelor „subminează“ discursul instrumental „rău“ și-i conferă o distincție nobilă, extrasă din textura muzicii simfonice.
Firește, nu e unicat în rock, ba chiar seamănă cu ceea ce făcuseră alte grupări mai înainte, Rainbow, de exemplu. Însă băieții din Royal Hunt țineau să-și respecte numele asumat și înzestrarea șlefuită în anii de școală. Iar dacă spațiul rockeristic occidental, preponderent anglo-saxon și nord-european, era saturat de asemenea realizări, japonezii au picat în amor instant după o piesă instrumentală de nici două minute, Martial Arts. Federația de wrestling din Țara Soarelui Răsare a selectat bucata, făcând-o tema de deschidere a manifestărilor sale. Pusă apoi pe un single, a ajuns bestseller în spațiul nipon.
A trecut bine sfertul de veac de când Royal Hunt activează, iar vânzările de discuri – indicele succesului, după regula showbizului – au atins cifra de aproape 2.000.000 de unități (de piraterie nici nu se ține cont).
Meritul îi aparține celui care, în fapt, înseamnă Royal Hunt. Se numește André Andersen, este copilul unui danez și al unei georgiene, s-a născut la Moscova, unde a studiat pianul de la vârsta de 5 ani și a luat lecții serioase de muzică clasică, până în 1984, când familia s-a mutat în Copenhaga.
Un fel de geniu muzical, Anderson știe să cânte la aproape orice instrument, iar înzestrarea de a citi 15 cărți în două săptămâni îi permite să scrie ușor texte pentru formație. Acum, la vârsta maturității depline, recunoaște că impactul major în viață s-a produs la 14 ani, când a auzit întâmplător albumul Deep Purple – In Rock. Vă sună cunoscut? Dacă da, atunci firească ar trebui să fie și devoalarea altor surse de inspirație, în muzica lui Mozart sau Paganini. Ba, după urechea mea, treaba asta e mai lesnicioasă decât scotocirea influențelor primite din partea unui Rick Wakeman sau Jon Lord, clasici și ei în aria rockului progresiv-simfonic.
Ascultați, de pildă, The Last Soul Alive, de pe albumul recent, Cast In Stone (2018, North Point Production). Deschiderea la orgă sună ca-n Deep Purple; ritmul impus de suedezii Andreas Passmark, bas, și Habo Johansson, tobe, amintește de hiturile Rainbow; chitara danezului Jonas Larsen pare mușcată furios de Ritchie Blackmore; partitura vocală jucată de americanul D.C. Cooper îl face uitat pe Bruce Dickinson. Dar în spate se aude o deloc discretă, numai că bine temperată furtună orchestrală. În piesa-titlu a discului, ea capătă amplitudine beethoveniană. Clapele sunt de-o măreție devastatoare.
Americani, danezi, suedezi… Rockul e multinațional și multicultural. Cine nu crede, să se întoarcă în peșteri.