Actualitate  -  Iulia Blaga  -  

În corespondența trecută titram: „Nu trebuia venit cu sacul“. Era jumătatea festivalului și văzusem câteva filme dubioase în Competiție, pe lângă câteva bune și foarte bune. Până în 18 mai, când s-au terminat proiecțiile din concurs, opiniile s-au nuanțat, așa că azi pot spune că, dacă nu cu sacul, măcar cu sacoșa a meritat mers la cea de-a 71-a ediție. N-am trăit o revoluție, dar a fost o ediție puternică (mult mai bună ca anul trecut) și nu toate filmele care meritau un premiu s-au regăsit în palmares.

Să reamintim juriul: Cate Blanchett (președinte), cineaștii Dennis Villeneuve, Andrei Zvia­ghințev și Robert Guédiguian, actorii Kristen Stewart, Léa Seydoux și Chang Chen, precum și cântă­reața Khadja Nin. Să-i ținem min­te, pentru că ei au negociat unul dintre cele mai echilibrate palmaresuri ale ultimilor ani, în con­dițiile în care presiunea politicului a fost mare, festivalul des­fă­șu­rându-se sub umbrela #MeToo, cu două demonstrații feministe pe covorul roșu, luări de poziție, un hotline pentru cazuri de hărțuire sexuală în timpul festivalului și cu actrița italiană Asia Argento declarând pe scenă, la ceremonia de premiere: „În 1997 am fost violată aici, la Cannes, de Harvey Weinstein. Aveam 21 de ani. (…) Și acum sunt printre voi bărbați care ar trebui să răspundă pentru comportamentul lor. Vă știți care sunteți, dar, mai important, și noi vă știm și vom avea grijă să se afle“.

Cu o zi înainte de anunțarea premiilor, previziunile jurnaliș­tilor s-au schimbat cu totul. În penultima zi de concurs a fost proiectat Capernaum, al treilea lungmetraj al regizoarei și actriței libaneze Nadine Labaki, și toți cei care până atunci se gândeau că Shoplifters, de Hirokazu Kore-eda, sau Burning, de Lee Chang-dong, puteau să ia Palme d’or, spuneau acum că noul favorit devenise Capernaum. Ciudat, spuneau asta chiar dacă filmul lui Labaki, o poveste despre copiii săraci de pe străzile Beirutului, nu era neapărat pe gustul lor. Bașca apăruse și bârfa că filmul ar fi impresionat-o până la lacrimi pe Cate Blanchett.

Film făcut cu cele mai bune intenții, dar la un moment dat relele dau pe dinafară

Pe scurt, acest film, la a cărui proiecție de gală s-a aplaudat 15 minute pe ceas, părea favoritul ideal la trofeu: era realizat de o femeie și spunea povestea impresionantă a unei lumi dezumanizate, în care copiii trebuie să se descurce singuri de la vârste mici, pentru că maturii nu le oferă nici măcar iubire. Rădăcina narativă (de la care pleacă flashbackurile) e reprezentată de momentul în care un băiat de 12 ani pe nume Zain își dă în judecată părinții pentru că l-au adus pe lume. Capernaum e făcut cu cele mai bune intenții, dar la un moment dat relele dau pe dinafară de multe ce sunt și devine tezist, mai ales că, pe lângă nume­roasele scene reu­șite, se strecoară și detalii mai puțin credibile, cum ar fi neo­bișnuita maturitate a lui Zain, care vorbește ca un om mare, își înjură țara și știe la 12 ani cum e cu ciclul menstrual (el fiind cel care îi explică surorii lui cum să ascundă asta, ca să nu fie vândută de părinți unui comerciant pedofil).

Faptul că juriul lui Cate Blanchett n-a dat trofeul acestui film (la care poate totuși a plâns) mi se pare o dovadă că e o tipă deșteap­tă, care înțeles că discriminarea pozitivă e contraproductivă. E normal să lupți pentru egalitate de șanse și salarii egale, dar ce rost are să premiezi un film nu­mai pentru că e făcut de o femeie, dacă nu e și cel mai bun film din Competiție? Probabil că un cuvânt greu de spus l-au avut și cei trei cineaști din juriu, care știu mai mult cinema decât actorii și cântăreața din Burundi, dar e până la urmă meritul întregului juriu că a plecat cu fruntea sus fără să amestece merele cu perele.

Deși Burning, de Lee Chang-dong, a ieșit până la urmă primul în topul criticilor din revista „Screen International“, mie Shoplifters mi s-a părut ideal. Spre deosebire de rafinata dramă psihologică a lui Lee, bazată pe un text de Haruki Murakami, dar cu multe elemente originale, filmul lui Hirokazu Kore-eda, la fel de rafinat, e mult mai uman, mai cald și mai degrabă a se lipi de inima oricui. Și e inteligent alcătuit, pentru că trec trei sferturi din el fără să se întâmple nimic grav, chiar te întrebi când apare drama, pentru ca brusc să se răsucească 180 de grade. Abia aștept să revăd acest film zen.

De fapt, mare parte din filmele din Competiție, precum și din alte secțiuni, vor veni întâi la Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest din această toamnă, iar Independența Film a anunțat că va aduce în săli nu mai puțin de nouă filme din actuala ediție: Shoplifters, Capernaum, Cold War (de Paweł Pawlikowski), care a luat Premiul de regie, Lazzaro felice (de Alice Rohrwacher), care a luat Premiul de scenariu, Livre d’image (de Jean-Luc Godard), care a primit un Palme d’or special, Under the Silver Lake (de David Robert Mitchell) și Todos lo saben (de Asgar Farhadi), care au fost tot în Competiție, precum și The House That Jack Built (de Lars von Trier), prezentat în afara com­petiției, și Climax (de Gaspar Noé), distins cu Premiul CICAE Art Cinema în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs.

Juriul poate acorda prin dispensă și premii noi

Burning e un film mai pentru cinefili și urmărește cum se acumulează în subteran nevroza unui tânăr de extracție modestă care iubește o fată și îl gelozește pe curtezanul ei bogat. Felul în care Lee Chang-dong (care a fost ministrul Culturii în Coreea de Sud în 2003-2004) face critică socială e foarte subtil. În același timp, el a vrut să vorbească și despre furia tinerilor de azi, despre o violență care le e proprie și din motive în mare parte sociale. Ce e fain e că socialul nu e vizibil în film, e ca un crocodil care dă târcoale sub o dușumea de sticlă. Faptul că acest film de o respirație aparte nu s-a regăsit în palmares înseamnă, cel mai probabil, că nu le-a plăcut la fel de mult tuturor juraților. Gilles Jacob, fostul președinte al Festivalului de la Cannes, a spus la ceremonia de premiere a secțiunii Cinéfondation (secțiune unde a participat și Albastru și roșu, în proporții egale, de Georgiana Moldoveanu): „Alt juriu ar fi dat alte premii“. E valabil și pentru competiția mare.

Aici juriul pare să se fi străduit să dea câte ceva fiecărui film care i-a plăcut, deși Palme d’or-ul special pentru Jean-Luc Godard mi se pare decis mai mult de festival decât de juriu. Potrivit regulamentului, juriul poate acorda prin dispensă și premii noi, pe care le consideră necesare. În stilul devenit caracteristic din anii ’80 încoace, Godard (87 de ani, nici un Palme d’or la activ) face în Livre d’image un colaj foarte strâns de imagini (mai ales de arhivă), sunete și text (citit de el) în care pune în discuție lumea ara­bă, dar și forța cinemaului. Unii critici au spus că filmul nu poate fi descifrat în întregime sau chiar deloc, dar umbra lui Godard e prea mare, iar el e prea creativ și tânăr în spirit ca să nu-l bagi în seamă.

Un film frumos și melancolic

Al doilea premiu ca importanță din palmares a răsplătit BlacKkKlansman, spectaculoasa revenire a lui Spike Lee în Competiția canneză, după 27 de ani de pauză. Inspirat din memoriile unui po­lițist de culoare care s-a infiltrat în anii ’70 în Ku Klux Klan, filmul ai cărui protagoniști sunt John David Washington (fiul lui Denzel) și Adam Driver e deopotrivă asumat politic și entertaining, trimițând săgeți cu cucută spre Trump (David Duke, fostul lider KKK, propune la un moment dat lozinca „America first!“) și culminând cu imagini reale de la marșurile extremiștilor de dreap­ta din Charlottesville din 2017.

Paweł Pawlikowski a primit pe merit Premiul de regie, deși erau mai mulți pretendenți la el. Cold War e un film frumos și melancolic despre un bărbat și o femeie care nu reușesc în nici o orânduire politică și în nici un spațiu să fie împreună. Nici în Polonia proletcultistă a anilor ’50, unde se cunosc într-un ansamblu popular, nici în Occident, unde el reușește să fugă, iar ea ajunge mai târziu, măritată cu altul. Cu o coloană sonoră remarcabilă, amestecând melodii populare și jazz, acest film alb-negru (filmat de același DoP folosit de Pawlikowksi în oscarizatul Ida) are momente de frumusețe pură, dar mie mi s-a părut insuficient de solid dramaturgic. Nu mi s-a părut că sugerează mai mult decât arată.

Premiul de scenariu care s-a dus ex-aequo la Alice Rohrwacher pentru Lazzaro felice și la Nader Saeivar & Jafar Panahi pentru Three Faces îl văd ca pe o recompensă mai mult a filmelor și mai puțin a scenariilor. Lazzaro felice e o reîntoarcere la cinemaul italian de odinioară, în care elementele realiste se combină cu cele suprarealiste. descriind o lume cu di­ferențe imense între clasele sociale, unde fiecare exploatează pe cel de dedesubt. Filmul urmărește un grup de muncitori agricoli se­chestrați de o burgheză decrepită și care atunci când sunt găsiți de poliție și eliberați ajung la oraș, dar tot în marginea societății rămân. Titlul vine de la Lazzaro, personajul cel mai luminos al filmului, un sfânt modern de care aproape toată lumea își bate joc. Personal, n-aș fi inclus filmul în palmares.

Three Faces de Jafar Panahi urmărește călătoria pe care Panahi (care se joacă pe sine) o întreprinde într-un sat izolat împreună cu o prietenă actriță (Behnaz Jafari, care se joacă pe sine) în căutarea unei fete care a ame­nințat cu sinuciderea dacă pă­rinții n-o lasă să se facă actriță. Chestionând forța de sugestie a imaginilor (filmul începe cu SOS-ul fetei, filmat cu telefonul), dar și situația femeii în Iranul de azi (unde să fii actriță nu e o meserie onorabilă pentru o femeie), Three Faces pare mai degrabă un film lejer, făcut repede, și mai puțin un tur de forță de o subtilitate deosebită. Jafar Panahi are în continuare interdicție de a face filme în Iran și de a părăsi țara, așa că acest premiu e mai mult un sprijin politic, mai ales că este primul film cu care Panahi a fost se­lecționat în Competiție la Cannes, după ce acesta a câștigat trofeele celorlalte mari festivaluri – Berlin, Veneția și Locarno.

Sărăcia e de departe tema ediției

Premiul primit de Marcello Fonte pentru Dogman, de Matteo Garrone, recompensează interpretarea foarte bună pe care acesta o dă unui om bun terorizat de un monstru, într-o dramă care, din nou, vorbește despre sărăcie și oameni care trăiesc în suburbii aproape teatrale, dar recompensează și filmul care a avut o bună primire din partea criticii. N-am văzut Aika, de Serghei Dvorțevoi, premiat pentru interpretarea feminină a Samalei Esliamova, dar am înțeles că această dramă a unei tinere kazahe care își abandonează copilul după naștere era ridicată și ea pe șarpante emo­ționale puternice.

Sărăcia e de departe tema ediției. În acest an, contrastul dintre tematica gravă a filmelor și glamourul de pe covorul roșu parcă s-a mai atenuat. N-au mai fost atâtea vedete și nu s-au mai dat atâtea petreceri, deși pantofii cu tocurile înalte sunt în continuare o condiție a festivalului. Pentru presa americană Cannes-ul cică ar regresa. Poate că tocmai începe să redevină liga celor mai bun filme din an.

În încheiere, un gând bun pentru Donbass, de Serghei Loz­nița, premiat pentru regie în secțiunea Un Certain Regard. Filmul încă nu e terminat, după Cannes Loznița a revenit la Digital Cube, în București, să-i termine sonorul. În mod curios, această coproducție minoritar româneas­că nu a primit finanțare la recent încheiatul concurs organizat de Centrul Național al Cinematografiei. Viața e complexă!

PALMARES Cannes 2018

JURIUL COMPETIȚIEI:

Palme d’or: Shoplifters, de Hirokazu Kore-eda

Grand Prix: BlacKkKlansman, de Spike Lee

Palme d’or special: Livre d’image, de Jean-Luc Godard

Prix du jury: Capernaum, de Nadine Labaki

Premiul de regie: Paweł Pawlikoswki pentru Cold War

Premiul de scenariu ex-aequo: Alice Rohrwacher pentru Lazzaro felice și Nader Saeivar & Jafar Panahi pentru Three Faces

Cel mai bun actor: Marcello Fonte pentru Dogman, de Matteo Garrone

Cea mai bună actriță: Samal Esliamova pentru Aika, de Serghei Dvorțevoi

JURIUL SECȚIUNII UN CERTAIN REGARD:

Premiul Un Certain Regard: Border, de Ali Abbasi

Cel mai bun regizor: Serghei Loznița pentru Donbass

Cea mai bună interpretare: Victor Polster pentru Girl, de Lukas Dhont

Cel mai bun scenariu: Meryem Benm’Barek pentru Sofia, de Meryem Benm’Barek

Premiul special al juriului: João Salaviza & Renée Nader Messora pentru The Dead and the Others

JURIUL CAMÉRA D’OR:

Premiul Caméra d’or: Girl, de Lukas Dhont

JURIUL DE SCURTMETRAJ ȘI CINÉFONDATION:

Palme d’or pentru scurtmetraj: All These Borders, de Charles Williams

Mențiune: On the Border, de Wei Shujun

Cinéfondation – Premiul I: The Summer of the Electric Lion, de Diego Céspedes

Cinéfondation – Premiul II ex-aequo: Calendar, de Igor Poplauhin, și The Storms in Our Blood, de Shen Di

Cinéfondation – Premiul III: Inanimate, de Lucia Bulgheroni

JURIUL SECȚIUNII QUINZAINE DES RÉALISATEURS:

Premiul CICAE Art Cinema: Climax, de Gaspar Noé

Premiul SACD: The Trouble with You, de Pierre Salvadori

Premiul Europa Cinemas Label: Lucia’s Grace, de Gianni Zanasi

Premiul de scurtmetraj Illy: Skip Day, de Patrick Bresnan, Ivete Lucas

JURIUL SECȚIUNII SEMAINE DE LA CRITIQUE:

Grand Prize: Diamantino, de Gabriel Abrantes, Daniel Schmidt

Premiul SACD: Woman at War, de Benedikt Erlingsson

Premiul Fundation Gan: Sir, de Rohena Gera

Premiul Fundation Louis Roederer: Sauvage, de Felix Maritaud

Premiul de scurtmetraj: Hector Malot – The Last Day of the Year, de Jacqueline Lentzou

JURIUL FIPRESCI:

Competiție: Burning, de Lee Chang-dong

Un Certain Regard: Girl, de Lukas Dhont

Quinzaine des Réalisateurs/ Semaine de la Critique: One Day, de Zsófa Szilagyi

JURIUL ECUMENIC:

Premiul Juriului Ecumenic: Capernaum, de Nadine Labaki

Mențiune: BlacKkKlansman, de Spike Lee

Galerie foto