Cartea Homo deus. Scurtă istorie a viitorului de Yuval Noah Harari (traducere de Lucia Popovici) nu-și poate evita deznodământul: a fost scrisă să ajungă un bestseller global.
Harari știe foarte bine ce vor oamenii mileniului al III-lea. Oamenii mileniului al III-lea vor istorii (dar scurte!), vor o teorie unitară, vor să creadă că, citind un rezumat, au înțeles totul, vor să știe unde duce timpul.
Oamenii mileniului al III-lea, crescuți cu Wikipedia, sunt previzibili. Nu e greu să le vinzi ce așteaptă. Greu e altceva: să nu trunchiezi adevărul pentru cifra de vânzări.
Harari a reușit cu Sapiens, o istorie (scurtă, se înțelege) a trecutului omului, să se impună drept un autor de neocolit la începutul secolului XXI. A explicat pe înțelesul tuturor de unde venim. Fără să mintă, fără să fie habotnic, fără să fie stupid, cu umor și cu detașare.
Acum, cu Homo deus, Harari merge și mai departe: ne arată încotro ne ducem. Nu e bine: sunt șanse însemnate ca omul să devină nemuritor. Cred că vă dați seama ce înseamnă asta pentru biata noastră planetă.
Harari pleacă de la o premisă scandaloasă (și ușor de combătut): că omenirea, în ansamblu, a cam isprăvit cu foametea, molimele și războaiele. Iar acum are nevoie de un alt mare proiect care să o anime.
Sigur, e ușor de combătut teza lui Harari, dacă te uiți dintr-un singur unghi. Dacă ai în vedere complicatul ansamblu care este viața pe pământ, istoricul din Israel are dreptate.
Și ce se va întâmpla mai departe cu omul? Cum e mai rău. Omul va căuta să se îndumnezeiască, își dorește viața veșnică și fericită (vast program! – vedeți în acest sens și scurta istorie a botoxului, nu știu cine a scris-o, dar sigur a scris-o cineva).
Viața veșnică poate fi obținută dacă abordezi moartea ca pe o problemă tehnică, iar nanoroboții, disciplinați, vor lucra în favoarea lui sapiens. Dacă putem interveni asupra ADN-ului, dacă ne putem proiecta moștenitori cu gene ideale, dacă inteligența artificială nu ne va trăda, dacă…
Desigur, toate acestea vor fi disponibile mai ales pentru cei care reușesc să aibă succes comercial pe planeta pământ (carevasăzică, e mai probabil să-și cumpere Trump nemurirea decât dumneata, drag cititor).
Probabil, știți și cum se obține succesul comercial pe la noi, aici, în lumea a patra, în acest staul al omenirii, unde nu putem aspira la inteligență artificială, tocmai pentru că avem preaplin de prostie naturală. Dar omenirea ne va tracta și pe noi înspre viitor, nu se poate altfel, ne va tracta. Ca atare, deși de la distanță, cartea lui Harari ne privește.
Și mai departe ce va fi? Ce să fie? Previzibil, de asemenea. Supraoamenii vor cuceri cosmosul, iar soarta lui sapiens va depinde de câtă conștiință va mai exista în supraoameni. Păstram șanse să ne măcelărească (bine, nu pe noi, noi vom cunoaște din fericire moartea clasică) cum măcelărim noi porcii.
Un aspect foarte interesant din lucrarea tânărului Harari (are doar patruzeci și doi de ani) este că subliniază că nici un cercetător n-a descoperit până acum cum stă treaba cu conștiința la om (și nici cu sufletul). Ce ne face pe noi, oamenii, până la urmă, atât de speciali, pe pământ? Viitorul va exista totuși și cu această retorică.
Noi nu-l mai prindem, chiar dacă se va grăbi. Harari are o viziune realist-optimistă cu privire la omul de mâine și de poimâine și din veacul veacului. E drept, dumnealui n-a cunoscut niciodată Mizilul, dar – cum am stabilit deja – acesta nu e un argument.
Iar dacă nu vreți să citiți cartea lui Harari ca pe un prolog, ca pe o uvertură la această magnifică epopee a omului de mâine și de poimâine și din vecii vecilor, puteți măcar să o citiți pentru a vă lua cu mâinile de cap dându-vă seama că, în timp ce unii pregătesc mileniile următoare, noi ne jucăm de-a Evul Mediu timpuriu, în glod.
Cum considerați și dumneavoastră, acum…