Primul volum al Corespondenței primite de George Enescu, ce reunește documente păstrate în arhiva muzeului omonim de la București, îngrijit de dr. Irina Nițu, semnalat în numărul precedent (607), conține între scrisorile ale căror autori nu au putut fi identificați două piese extrem de interesante. Editoarea nu pare să facă legătura între ele, cum o atestă repetiția unei note de subsol, și nici nu le menționează în capitolul în care discută documentele. Ambele scrisori, prima atribuită de editor unui „pianist francez“, cea de a doua unui „prieten pianist“, sunt trimise de la Viena la Paris la mai puțin de doi ani distanță și au în comun trei elemente clare: este vorba de un student al celebrului pianist și pedagog Theodor Leschetizky, de o cunoștință a lui Enescu din cercul de protejați ai principesei Elena Bibescu de la Paris și, asemenea compozitorului, un tânăr care beneficia de sprijinul ei material.
Pornind de aici ar fi fost suficient pentru a declanșa o anchetă mai serioasă menită să identifice pianistul care, în iunie 1901, semna scrisoarea către Enescu, adresându-i-se familiar „dragul meu George“ și încheind cu „ton vieux copain“ (vechiul tău prieten). Ce îi lega era, evident, apropierea de prințesa Elena Bibescu. Pianistul, care îi comunica scurt lui Enescu în noiembrie 1899 că este „în acest moment la Viena pentru a lucra cu Leschetizky“, îi aflase locul de reședință grație prințesei, „care a avut bunăvoința să-mi scrie și să-mi trimită adresa“. Cei doi tineri – Enescu avea doar 18 ani în 1899 – se cunoscuseră mai mult ca probabil în salonul parizian al principesei și ambii fuseseră încadrați în „strategia“ acesteia de promovare și îndrumare a preferaților ei spre viața muzicală internațională.
Subsidiile plătite de principesa Bibescu le permiteau atât lui Enescu, cât și pianistului prieten să-și găsească locuințe mai propice. În cea de-a doua scrisoare, tânărul din Viena îi comunica lui Enescu că spera să se mute „luna viitoare [în iulie 1901], într-o căsuță (cottage) cu o grădină superbă și unde voi putea să lucrez în mai multă liniște decât aici“.
Și unul, și altul erau îndemnați ferm de către principesă să-și cultive cunoștințele în lumea muzicală, Enescu în relație cu violonistul Joseph Joachim („Trebuie să lucrezi cu Joachim și să te faci cunoscut la Berlin“; 1899), pianistul de la Viena cu violoncelistul Joseph Salmon – care cântase în trio cu Elena Bibescu și George Enescu în salonul de la Paris. Și atât Enescu, cât și prietenul său – care în 1901, spre deosebire de 1899, îl tutuia pe George – erau presați să se prezinte în lumea muzicală berlineză pentru a-și extinde faima și relațiile. Pianistul aflat la Viena îl anunța pe Enescu în 1901 că se pregătește „pentru două concerte la Berlin, în 27 decembrie și 4 ianuarie în Sala Bechstein“, urmând apoi să ajungă la Paris în februarie 1902. Un an fatidic, altfel, pentru amândoi în relația cu principesa Bibescu, dat fiind că protectoarea lor avea să moară în octombrie, urmare a unei boli grave.
Scrisoarea foarte interesantă, ce purta data poștei vieneze iunie 1901, îl mai informa pe Enescu că prietenul său avea „un superb Bösendorfer“ și că spera să rămână la Viena „toată vara, deoarece familia Leschetizky nu pleacă la [stațiunea balneară] Ischl decât foarte târziu, spre sfârșitul sezonului“. „Ieri seară – mai scrie pianistul – la Lesche (sic!) a fost o mare întrunire pentru aniversarea lui de 71 de ani. A fost și [Bronisław] Hubermann și m-a însărcinat să te asigur de întreaga lui prietenie.“
Cine este acest pianist rămâne deocamdată un mister, deși o cheie ar fi putut-o da consultarea presei berlineze din decembrie 1901 – ianuarie 1902. Editoarea volumului citește nesigur semnătura scrisorii din 1901, ce ar începe cu un „Max“.
Despre clasa lui Leschetizky de la Viena se păstrează diverse mărturii interesante de epocă, una publicată în 1906, caracterizând-o drept „cosmopolită“. „O amestecătură de naționalități… câțiva austrieci; în momentul de față domină americanii în număr mare, câțiva englezi, mulți ruși și polonezi, unul sau doi francezi, germani, ocazional un italian sau suedez, o spoială din națiunile balcanice, rar un grec sau un spaniol. […] De la englezi el [Leschetizky] așteaptă să fie buni muzicieni, buni muncitori, dar slabi executanți; realizând prin muncă ceea ce slavul realizează din instinct; capetele servindu-i mai bine decât inimile. Pe americani îi găsește mai spontani. Obișnuiți să-și țină toate facultățile gata pentru ceva neașteptat, percepțiile lor sunt mai rapide și posedă o facilitate tehnică remarcabilă. […] Cea mai bună părere Leschetizky o are despre ruși. Legați printr-o tehnică prodigioasă, ei au pasiune, putere dramatică, forță de stihie și o extraordinară vitalitate. Naturi agitate, dificil de ținut în frâu, dar care îi fac interpreți minunați atunci când au răbdarea să îndure totul până la capăt. Polonezul, mai puțin puternic și cizelat decât rușii, înclină mai mult spre partea poetică a muzicii. […] Pe francezi îi compară cu păsările călătoare, zburând cu ușurință printre nori, inconștienți de ceea ce se întinde dedesubt. Sunt grațioși, fragili, cu o tăietură de cristal în maniera lor de a cânta și frazează bine.“
Dacă v-am făcut curioși, ar mai fi de spus doar că în Japonia compania de discuri Sakuraphon, specializată pe restituiri istorice, tocmai a publicat primul disc al unei serii noi, intitulate Elevii lui Leschetizky, vol. 1, Pianiști născuți între 1930-1875, (SKRP78004), cu notele specialistului James Methuen-Campbell și ale cercetătorului expert în înregistrări isto
rice, creator al companiei Arbiter Records de la New York, Allan Evans. Pe disc pot fi ascultați Leschetizky însuși, Ignacy Jan Paderewski și alți șase elevi ai pedagogului, cu înregistrări datate cea mai timpurie ca. 1907, în Viena, cea mai târzie ca. 1933.
Galerie foto
