Sună paradoxal, dar ca fan Star Wars îmi pot permite să strig: prea mult Star Wars! Nu că ne-am fi obișnuit cu rațiile de pe vremea când Întoarcerea lui Jedi se dădea doar pe video, în proiecții secrete, dar seria și-a pierdut de mult savoarea și acum doar se fac bani pe melancolia noastră (și pe paralizia noilor cinefili).
În ritmul ăsta – anu’ și Star Wars-ul o să-mi dispară orice urmă de curiozitate. M-am dus totuși la vizionarea de presă din București pentru că am ratat premiera europeană de la Cannes. Atunci aveam de scris. Filmul avusese deja premiera mondială la Los Angeles, iar Chewebacca, soldații imperiali și, firește, echipa au călcat pe covorul roșu de la Grand Théâtre Lumière în calitate de unici reprezentanți ai entertainment-ului american într-o ediție săracă în superproducții, vedete și petreceri (dar cu filme bune).
Crescută fiind cu zâmbetul strâmb al lui Harrison Ford, n-am putut să mă uit altfel decât cu ochi de soacră la Alden Ehrenreich, care se străduiește atât de mult să-i semene. Nu m-a convins. În primul rând că e prea scund. Apoi mi s-a părut crispat, prea atent să imite originalul. Zâmbetul trimitea uneori la adevăratul Han Solo, dar Ehrenreich n-are amestecul de insolență și încredere pe care-l dădea Harrison Ford. Senzația aia că te calcă pe nervi, dar că te-ai lăsa pe mâna lui pentru că știe ce face. Doar la cârma Șoimului mileniului Ehrenreich pare că se transfigurează. Atunci chiar se simte Han Solo. Îl înțeleg. Orice fan ar simți la fel când ar trece la viteza luminii cu Chewbacca alături. Momentele astea foarte puține sunt exact cele pentru care continuăm să ne ducem, vechii fani, la noile filme din serie sau la spin-off-uri sau la ce mai sunt ele. Farmecul s-a diluat de mult, dar de fiecare dată e ca la reîntâlnirea cu un fost iubit peste care au trecut anii. Accepți să beți un suc pentru că speri să revezi în el persoana care a fost. Nu mai e persoana aia. S-a buhăit, nu s-a buhăit, nu contează. A trecut timpul. Dar uneori în conversație glisează niște planuri și reușești să-l vezi o fracțiune de secundă în varianta tânără, aia pe care ai iubit-o și pe care ai învățat-o pe de rost. Ca Han Solo/ Harrison Ford la manșă, pe tema muzicală The Adventures of Han, compusă de John Williams. Pe urmă hâț!, iar se închide tot. Da, știu, sună patetic, dar numai un fan înțelege.
Filmul regizat de Ron Howard, după ce regizorii antamați inițial – Phil Lord și Christopher Miller – nu s-au înțeles cu producătorul Lucasfilm, face parte din antologia filmelor Star Wars, adică filme de sine stătătoare realizate în afara seriei, dar cu personaje din ea (primul film din antologie a fost Rogue One, în 2016). Solo îl prezintă pe Han Solo ca tânăr pilot în aventurile care au precedat întâlnirea cu copilotul Chewbacca și cu nava Șoimul mileniului pe care a câștigat-o la cărți de la Lando Calrissian (interpretat acum de Donald Glover, nici o legătură de rudenie cu Danny Glover). Mai apar în film Woody Harrelson, în postură de mercenar și mentor al lui Han Solo, Emilia Clarke (lansată în Game of Thrones), care e fata iubită de Han Solo, dar dusă de destin în altă direcție, și Paul Bettany în chip de antagonist – un amestec de Pacientul englez și Marcel Iureș, care e convingător deși e făcut din petice.
Dialogurile sunt de multe ori stupide, sunt scene care trenează, dar și scene când atmosfera se animă. Acestea sunt exact cele care trimit la vechile filme din serie, vezi călătoriile la bordul Șoimului mileniului, cu tachinările de interior și urmăririle monștrilor spațiali sau ale navelor Imperiului în exterior. Scenariul scris de Jonathan și Lawrence Kasdan n-are umor, deși parcă ai schița o grimasă la scenele în care apare L3-37, un droid de sex feminin cu totul altfel decât toți roboții văzuți până acum pe ecran (Phoebe Waller-Bridge, cunoscută pentru serialul de comedie Fleabag de pe Amazon, îi dă vocea și mișcările). L3-37 e elementul feminist & activist al filmului. Ea e copilotul lui Lando și e convinsă că Lando e îndrăgostit de ea (când te gândești la Sophia nu-ți mai vine să zâmbești). Cică acest self-made droid (s-a construit singur) va mai apărea în filmele Star Wars.
Stau acum și mă întreb dacă mai am energie pentru un nou Star Wars. Criticul american Stephanie Zacharek spunea acum câțiva ani că oamenii continuă să meargă la filmele lui Woody Allen cum s-ar duce în vizită la o mătușă ramolită – din obligație, din respect. pentru că țin la ea, deși i-au auzit poveștile de enșpe mii de ori. Cam așa și cu mine vs. Star Wars. De fapt, tot sper că într-o zi șarpele își va mușca coada.
Solo: O poveste Star Wars/ Solo: A Star Wars Story – de Ron Howard, cu: Alden Ehrenreich, Woody Harrelson, Emilia Clarke, Donald Glover, Thandie Newron, Phoebe Waller-Bridge, Joonas Suotamo, Paul Bettany