Fetele sint mai retinute, nu mult, dar le vezi din cind in cind stringindu-se in prieteni si spunindu-le ceva, rizind rusinate, cu mina la gura. Sint insa si detasate.
Pina cind domnul Bebe, doctorul, incepe sa tipe la cele doua personaje, tipat brusc, puternic, violent. Sala ingheata. Unii cu miinile pe popcorn, altii cu paiul de la suc in gura, un dobitoc din spatele meu cu celularul la ureche, „Scuza-ma, te sun mai incolo”. Citeva secunde e liniste, se aude doar filmul. Apoi, o destindere usoara, timida, publicul isi da seama ca e serios. O fata, in stinga mea, are lacrimi in ochi.
Domnul Bebe pleaca, un oftat de usurare cuprinde, surd, sala si se revine la risete. Mai discrete, mai printre dinti la inceput, apoi din ce in ce mai puternice si mai sincere pe masura ce personajele beau si maninca. Noi, cind eram noua frati acasa, ne punea mama o mamaliga pe masa si care apuca bine, care nu, nu. Se vede treaba ca tu ai apucat. Nu-i placea grasimea cind era mic, nu minca nimic cu pielita, daca vedea un strop de grasime in ciorba, nu mai minca si gata. Mai, fato, dar tu fumezi? Asta-i chiar lipsa de respect, eu n-am fumat in fata lui taica-miu, pina a murit. Fata tocmai fusese violata.
Iar noi, cei din sala, rideam si eram si oripilati in acelasi timp. Priveam intr-o oglinda, dar ne si amageam ca am vazut doar la altii. Bine ca oglinda se sparge, scena mesei se termina. Ne intoarcem in camera de hotel, si iar soc si groaza. Avortonul zace pe jos, in baie, si parca doarme. Imaginea insista pe copilul mort, rosu, insista mult, poate prea mult, multi intorc capul, nu mai suporta. Apoi avortonul cade pe ghena, bucurosi ca am scapat de el, tristi ca a trebuit sa fie asa.
Filmul se termina brusc.