Interviu  -  Iulia Blaga  -  

A lucrat în presă, apoi în campanii electorale, în mar­ketingul sportiv sau publicitate, a fost acționar la o firmă de consultanță în managementul resurselor umane. Apoi a trecut la cinema, a realizat trei scurtmetraje, iar primul lui lungmetraj de ficțiune va fi lansat de Transilvania Film în cinematografe în 22 iunie 2018. Câteva conversații despre o fată foarte înaltă e o poveste despre două tinere din zilele noastre care se cunosc pe internet și încep (în viața reală) o poveste de dragoste. La 12 ani după Legături bolnăvicioase, Bogdan Theodor Olteanu face un film și mai provocator decât cel al lui Tudor Giurgiu. Poate că societatea românească e acum mai pregătită.

Câteva conversații despre o fată foarte înaltă e un proiect independent produs de Bogdan Theodor Olteanu prin Venetic și Gabi Suciu prin Atelier de Film, în coproducție cu Tudor D. Popescu prin Popski. Acesta e debutul în lungmetraj nu doar pentru regizor, ci și pentru actori, directorul de imagine Mihai Marius Apopei, editorul de sunet Mihnea Bogos și scenografa Alexandra Panaite. Rolurile principale sunt interpretate de Silvana Mihai și Florentina Năstase. Pelicula a fost prezentată în competiția Zilele Filmului Românesc de la Festivalul Transilvania (25 mai – 3 iunie).

Ai lucrat o vreme în presă, ai trecut la campanii electorale, marketing, HR, publicitate. Cât de mare e pasiunea pentru cinema și cum ai ajuns să faci filme?

Am ajuns întâmplător, nu mi-am propus vreodată să regizez. Scriu din adolescență, m-am plimbat prin cenacluri, am publicat niște proze scurte prin fanzine. La film am ajuns când m-a rugat o amică, Cristina Matei, studentă la imagine la UNATC, să-i scriu ceva pentru un examen de an. I-am dat un soi de scenariu, dar nu l-a vrut pentru că, mi-a spus, avea prea mult dialog, trebuia să lucreze cu actori și ea n-avea chef de asta. Un alt prieten, Adi Bulboacă, a citit textul, i-a plăcut și a zis: „Hai să-l facem!“. Eu nu regizasem vreodată, el nu mai filmase de ani buni, așa că am fost o echipă perfectă. Am strâns ce prieteni am avut, am împrumutat o cameră și așa a ieșit Duminică dimineață, filmul de care sunt în continuare cel mai mulțumit dintre cele trei scurte.

Am descoperit că mi se potri­vește treaba asta cu făcutul filmelor. Odată ce mi-am asumat răspunderea în fața unei echipe, nu mai am cum da înapoi, trebuie să termin ce am început. La activitățile solitare mă împiedic în perfecționism și/ sau frică.

Crezi că e nevoie de școală pentru a face filme?

Nevoie, nu. Dar cred că e utilă. Eu regret că nu am făcut o școală, măcar pentru șansa de a face câteva filme. Probabil că sunt utile și întâlnirile pe care le ai în școală. Îmi e greu să răspund, pentru că mă tot gândesc la UNATC. Știu o mulțime de povești despre facultate și cred că e un mediu mai degrabă toxic intelectual, cu care nu aș fi vrut să am de-a face. Sunt și oameni pe care îi respect acolo, dar sunt atât de puțini încât cu greu schimbă ima­ginea de ansamblu.

Cum s-a născut Câteva conversații despre o fată foarte înaltă?

Nu mai țin minte. Pot să speculez că e un film născut din furie și neputință. De la prieteni neferi­ciți, împiedicați să își exprime dorințele sau nevoile. De la oameni care au curaj și îndură consecințele și oameni care nu au curaj și suferă pentru asta. E rău oricum. Cumva filmul e mai actual acum decât atunci când m-am apucat să-l scriu. În 2018 discutăm despre homosexualitate ca despre o boală, despre cum ar trebui să avem grijă să nu le acordăm homosexualilor prea multe drepturi. Și discuția are altă anvergură. Nu mai sunt doar trei extremiști pe un blog, ci e un discurs adoptat de cele mai mari partide politice, de parlamentari, de Guvern. Nu mai sunt doar niște proști, sunt proști cu funcții. E descalificant.

Un filon de violență mută traversează societatea românească

Cât de mult a contat dorința de a scutura prejudecățile din societatea românească în alegerea subiectului?

Chiar dacă mi-am propus să las deoparte nervii și a ieșit un film mai degrabă tandru decât activist, știu foarte bine de unde am pornit. Bucureștiul nu e Moscova sau Minsk, există locuri și manifestări sigure pentru comunitatea LGBT. Dar există un filon de violență mută, care traversează toată societatea românească. Nu e nicicum benign și are efecte oribile asupra celor atinși de el. Oamenii nu suferă pe stradă, dar suferă în familiile lor sau singuri acasă.

Aș adăuga că filmul e despre o situație particulară, într-o și despre o minoritate sexuală. Dar violența despre care vorbeam atinge orice fel de minoritate. Îi urâm, mai mult sau mai puțin discret, cu diferite intensități, pe refugiați (deși nu prea avem), pe romi, pe maghiari, pe musulmani, femeile divorțate. Orice nu e român ca la manual, adică bărbat, posesor de soție și copii, ortodox. Altfel, mă feresc să încarc un film cu o asemenea misiune. Probabil că poate să contribuie la asta, dar mi-ar fi rușine să-mi dau o medalie când știu că sunt oameni din organizații precum Accept sau Mozaiq sau Tranform care muncesc zilnic pentru acest scop.

Cred că nu mă înșel, e primul film românesc jucat doar de femei. Am văzut numai doi băieți, din care doar unul avea o replică. A fost intenționată această omisiune?

Sunt trei. Pe lângă Carol Ionescu și Adi Bulboacă mai e și nea Mircea, antrenorul de la sala de box. Nu am exclus programatic bărba­ții, nu m-am gândit: „Ia să fac un film numai cu fete“. Dar chiar există locuri și situații în care bărbații sunt inutili. Probabil că iese în evidență doar pentru că cinemaul românesc este atât de machist, iar femeile chiar și când sunt protagoniste au de dat socoteală unui bărbat, au de avut grijă de un bărbat, iubesc un bărbat șamd. Bărbații au rolul principal chiar și în filmele în care prima pe afiș e o femeie.

Cu siguranță a fost o alegere în alt sens, am încercat să compensez senzația de impostură cu care mă luptam. Sunt bărbat, sunt relativ heterosexual și am scris/ filmat o poveste de dragoste între două femei. Chiar dacă m-am documentat mult și am trecut ce scriam printr-o mulțime de filtre în care am încredere, tot mi se părea că nu am ce căuta pe acolo. Așa că am ales să lucrez la scenariu cu două fete, Ana Ivan și Denisa Niță, și am pus laolaltă o echipă a filmului în care să fie cât mai multe fete.

Cât text și câtă improvizație e în filmul tău?

Exista text, existau toate dialogurile și aproape toate situațiile – doar câteva au fost inventate la filmare. Dar textul a fost tratat foarte relaxat, pentru că nu mi se părea o miză să se spună exact ce am scris. Ba chiar le-am încurajat pe actrițe să-l modifice cum au chef. Sunt replici în plus sau minus de la o dublă la următoarea. Cred că e mai important cum se așază una în raport cu cealaltă sau cum își ating corpurile decât ce spun pe gură. Silvana deschide frigiderul să ia un iaurt, iar Florentina se întoarce pe scaun și se uită la corpul ei. Sigur că poți scrie și asta, dar îmi place mai mult că s-a întâmplat spontan. Deci e improvizație, dar foarte structurată – nu intra nimeni într-o situație fără să știe ce are de făcut și de spus.

Cel mai aruncat în necunoscut a fost, de fapt, Marius Apopei, directorul de imagine. Ca să reușim să filmăm atât de mult în câteva zile a trebuit să găsim un sistem care să omoare toate pauzele obișnuite ale unei filmări. A fost nevoit să pună lumina astfel încât să acopere mai degrabă un spațiu decât o situație, ca să nu ne oprim de la o scenă la alta. Și, ca să-i fie viața și mai grea, nu am avut o coregrafie fixată, ba chiar opusul. Le-am încurajat pe actrițe să schimbe pozițiile și mișcările chiar de la o dublă la alta. Pentru mine rezultatul a fost extrem de util, pentru că fiecare bucată filmată are viața ei, nu e doar o repetare/ reluare a celei prece­den­te. Pentru el a fost extrem de greu să filmeze de pildă un moment în care Silvana și Florentina stau la dubla 1 pe canapea, la dubla 2 ajung amândouă în picioare și la dubla 3 una se plimbă prin cameră. A fost jumate operatorie, jumate atletism ce-a avut de făcut.

La fel de complicat a fost și pentru editorul Tudor D. Popes­cu, care a primit un brut despre care a spus: „Super, nimic nu se potri­vește cu nimic!“. Dincolo de motivele pragmatice, am avut toți ne­voie de libertățile astea ca să fim siguri că facem tot ce putem pentru a ajunge la un soi de trăire autentică a situațiilor din film. Am construit un cadru în care actrițele să aibă de îndeplinit o singură exigență – să construiască o relație. Orice altceva – unde stau, ce spun, când spun – a fost neimportant.

Cum ai găsit banii pentru producție?

Nu am găsit, că nici nu am căutat. Am lucrat cu Gabi Suciu, de la Atelier de Film, am adunat ce a putut fiecare să pună la bătaie.

M-am obișnuit cu sistemul ăsta de scris pentru ce resurse ai și filmat cum și cu ce poți, și nici nu mi-a trecut prin gând să aplic la CNC sau să vorbesc cu o casă de pro­ducție. Probabil că va trebui să fac și pasul ăsta la un moment dat, pentru că am idei și am scenarii care nu pot fi produse așa și poate să devină frustrant să le tot țin prin caiete. Deocamdată nu e.

Care e publicul-țintă al filmului tău?

Nu știu dacă îmi e accesibil modul ăsta de lucru în care să mă gândesc în timp ce fac un film la ce public potențial are. Poate sunt doar ima­tur sau poate e faptul că n-am avut de a face în mod formal cu industria de film. Probabil că, dacă aș fi vorbit vreodată cu un producător despre un film, ar fi trebuit să răspund și la întrebări din astea.

Când mă gândesc la cine o să-l vadă, am în minte un număr limitat de oameni. Câțiva prieteni, oamenii cu care lucrez, câțiva oameni pe care îi știu din ce scriu, alții pe care îi știu doar din filme. Nu știu ce-ar zice Porumboiu sau Tudor Panduru sau Mimi Brănescu. Aș umple maximum jumătate de sală cu oamenii care îmi folosesc drept criteriu. Sigur că poți face filme cum faci deodorant. Ia să punem un ambalaj albastru oțel să fie pentru bărbații care se cred puternici. Nu mi se pare de nerespectat să îți propui, doar nu cred că aș putea.

Pentru un film independent de debut, să fie luat de un distribuitor cum e Transilvania Film e un lucru important. În câte săli va intra în 22 iunie și care sunt așteptările tale din partea publicului? O să aveți proiecții și la Muzeul Țăranului?

Nu știu în câte săli și nici dacă la MȚR. Sper că și acolo, pentru că numărul de locuri în afara mallurilor în care poți vedea un film e indecent de mic. Sunt norocos că e distribuit de Transilvania Film. E mult mai mult decât speram când l-am terminat. Mă obișnuisem cu ideea că o să fie la fel ca la filmele scurte – văzut la câteva festivaluri și la mine în sufragerie. Mă bucur mult că ajunge să circule, măcar pentru că la el au lucrat oameni foarte talentați. Eram atât de convins că asta o să-i fie soarta încât, atunci când m-a sunat prietena care l-a arătat la Transilvania Film, nici nu m-am bucurat. Mi-a zis:

„L-au văzut Chirilov și Giurgiu și au zis că-l vor“, iar eu i-am răspuns: „Mda“ și am întrebat-o despre altceva. A trecut, cred, o oră până m-a prins din urmă ideea și am zis: „A, ce tare, asta înseamnă că ajunge pe bune în cinematografe“.

Distanța dintre „mie cine îmi mai face nepoți?“ și „te joci o vreme și îți trece“

Te aștepți ca filmul tău „cu lesbiene“ să-i scandalizeze din nou pe fundamentaliștii creștini?

Nu cred că e un film atât de provocator precum Soldații. Poveste din Ferentari (n.red.: de Ivana Mladenovic). Acolo erau mai mul­te tabuuri încălcate – era și o reprezentare a homosexualității, dar și una a pauperității. Dar cel mai important e că era cu bărbați, iar exaltații în discuție nu sunt doar homofobi, ci și misogini. Și nu numai ei, toată societatea.

Știu o mulțime de povești despre coming out-uri și, de regulă, episoadele sunt mult mai dramatice la băieți decât la fete. E distanța dintre „mie cine îmi mai face nepoți?“ și „te joci o vreme și îți trece“. Și, departe de a fi o ușurare, atitudinea asta e o sursă suplimentară de frustrare. E o op­țiune identitară care nici măcar nu îți e luată în serios. Revenind, mai important decât ce spun trei băieți confuzi mi se pare răspunsul instituțional – dacă va fi proiectat sau nu la MȚR, de exemplu.

Ce urmează pe termen scurt? Vei face de-acum numai filme?

Pe termen scurt. Repet deja pentru un film pe care aș vrea să îl fac anul ăsta, dar nu știu cât de lung va ieși (sigur nu e scurt). E tot un film în care rolurile cele mai importante sunt feminine, dar aici sunt și doi băieți cu prezențe mai consistente. Apoi în toamnă o să montez încă un spectacol de teatru, acum termin textul de scris pentru el. Mai departe nu știu. Cel mai probabil o să continui să fac filme intime de unul singur.

Galerie foto