Se dedica pianistului Murray Perahia
Am uitat numele autorului-autoarei, ceva de genul Kim Ir Sen. Asta nume mai greu de uitat. Poate cu alt prilej vom reusi sa consemnam mai multe lucruri din aceasta zona mai putin vizibila a Marelui Concern Cultural ce se dovedeste a fi Festivalul „Enescu” de anul acesta. Cumva in pandant cu multitudinea si amploarea diversificata a manifestarilor culturale inghesuite, cum necum, tot anul acesta la Sibiu – Capitala Culturala Europeana. S-a tot repetat si se face atita caz de „capitalizare” – a naibii si limba aceasta romaneasca –, incit a ajuns pandantul lui „URSS, bastion al pacii e!”. Sa nu intram in zona gloselor teoretico-bombanitoare, sa adaugam doar faptul ca, dupa gindul si sensibilitatea noastra, atit cit a mai ramas, tot ce este prea mult, nu mai este prea bun.
Si totusi avem suficiente motive de satisfactie. In primul rind, putem evidentia numarul mare de importanti si buni pianisti ce au tot concertat in aceasta ultima saptamina. Surpriza placuta, extrem de agreabila, pianistul francezo-libanez Abdel-Rahman el Bacha. Sigur ca, pentru isteria in care traim acum, un asemenea nume te trimite direct la buletinele de stiri din „prime time” si incepi sa notezi morti si raniti te miri unde. Din fericire pentru suspiciunile si cliseele cu care operam, pianistul libanez s-a dovedit de mare clasa. Virtuozitate ponderata, strunita de o buna scoala (franceza?, germana?), sa amintim ca a avut o profesoara fosta eleva a Marii Doamne numite Marguerite Long si ca a fost descoperit de Claudio Arrau, suficiente detalii pentru a ciuli urechile mai bine, nu doar la ce a cintat la Bucuresti.
Concertul pentru pian nr. 2 in sol minor, op 22 de Saint-Saens si un bis minunat cu un Vals de Schubert, care a incintat din plin publicul ce nu s-a inghesuit sa-l vada. Lumea la noi se buluceste dupa nume-branduri, nu dupa muzica. Dirijorul Paul Godwin, un oboist reciclat, rafinat si bine reglat, cu formatia Virtuosii din Bucuresti, a tors ca un motor de Rolls Royce. Nu cumva reuseste Guvernul sa privatizeze si formatiile noastre orchestrale, ca sa sune mai bine cu noi investitii? Daca Daewoo-Craiova a fost preluat de Ford, poate s-o indura si General Motors sa preia una dintre formatiile noastre simfonice. Spunem asta pentru ca la concertele sponsorizate de firme mari vine lumea buluc, iar la cele doar bune, precum acesta, e mai putina lume. Pacat. Sintem convinsi ca la urmatoarea vizita a lui El Bacha sau la recitalul lui de la Sibiu se vor inghesui cu totii sa-l asculte. De altfel, nu de mult a fost o complexa si lunga emisiune dedicata lui la MEZZO, ceea ce nu este de colo.
Bravo, Thank You, Murray!
Dincoace de micul ecran, in aceeasi sala a Ateneului Roman, lumea a dat buzna, in schimb, la Martha Argerich. La patru miini sau la doua piane, alaturi de un alt mare pianist, putin cunoscut la noi, dar care a facut si el furori – de mult nu am mai vazut asemenea entuziasm in Sala Ateneului, ceea ce ne-a demonstrat ca marea muzica ramine nealterata de timp si mizeriile istoriei. Lucrari de Mozart, Rachmaninov, Schubert si Prokofiev, interpretate cu forta si delicatete deopotriva, entuziasm si bucurie, cu naturalete si fara sclifoseli sau artificii stilistice. Iata motive de entuziasm si pentru miile de melomani de la Sala Palatului, unde Martha Argerich a interpretat „molto con brio” mozartianul Concert nr.1, in do major, op 15 de Beethoven, iar jucausul neastimparat, dincolo de aerul lui de savant atomist de la Los Alamos, Nelson Freire, „brazileiras” de profunda expresie, ne-a incintat cu iubitul Concert nr. 2, in fa minor de Chopin, cu Michel Plasson la pupitru si orchestra Filarmonicii „G. Enescu” pe scena.
Mare succes a repurtat si Dan Grigore, „al nostru”, cu o lucrare din vechiul lui repertoriu de pianist ce a implinit 50 de ani de cariera, Variatiunile pe o tema de Paganini, sub bagheta unui alt dirijor de anvergura, Rafael Frubeck de Burgos. Care, cu doar o zi inainte, a scos un Mahler, a VIII-a, de zile mari si de anvergura si mai mare.
Ce sa nu mai adaugi, ca sa pastram spatiu pentru inca atitia mari artisti, care se succed intr-o ametitoare sarabanda. Sub bagheta sobrului si distinsului sef de orchestra care a fost si a ramas Lawrence Foster, pianista Lise de la Salle s-a jucat cu gratie in sol minorul lui Maurice Ravel. Spre norocul nostru, saptamina are doar sapte zile, iar in cea de odihna a fost programat Murray Perahia.
Extraordinarul Perahia, cu aerul lui de modest functionar cehovian uitat de lume, dar de o forta si o sensibilitate iesite din comun. Il stiam si admiram de pe discurile dupa care alearga si domnul Eskenasy si din atitea alte inregistrari.
Acum doi ani ne-a tras clapa in ultima clipa – de sanatatea pianistilor nu se omoara lumea, cum se da peste cap omenirea pentru cea a fotbalistilor sau manechinelor, oricit de nemincate au ajuns –, dar acum a fost Marele Oaspete care a incununat si incoronat o mare sarbatoare a pianului.
Nu ne pricepem prea tare la formule entuziaste, nici la encomioane de anvergura bizantina, dar putem recunoaste ca recitalul lui Murray Perahia a fost o incintare. Tehnica impecabila, ritm cuviincios, culoare, tuseu, degete de otel si treceri de catifea, rigoare si traire launtrica, tinuta, feeling, tot ce vreti. TOTUL. Bach, Beethoven, Brahms si Chopin, plus alte patru bisuri oferite fara prea multe fasoane, interpretate „ca la mama acasa”, in Germania, Polonia sau aiurea, ca sa lesine de placere nu doar cei carora urmeaza sa li se mareasca pensiile, ci si cei care vor beneficia de orgoliosul pact/program de educatie cultural-artistica in urmatoarele decenii. Bravo, Thank You, Murray!
O saptamina de vis, cu muzica buna si pianisti minunati
Au mai urmat, in acest succint proces-verbal de predare-primire, rusoaica Polina Leschenko, cu un Liszt, cam alergat, Concertul nr.1 in mi memol major, op 124 si cu Russian National Orchestra avindu-l la pupitru pe Cristian Mandeal. Cind e vorba de muzica, armament si petrol, cu rusii stam bine si avem ce lua. Desigur, nimic nu este gratis. Totul se plateste. Cu bani pesin sau puscarie. Si au mai fost si alti minunati pianisti, precum Viniciu Moroianu, cu Cristina Anghelescu la vioara sau Andrei Vieru, cu Laura Buruiana la violoncel, plasati in matineele dedicate muzicii enesciene.
Doua sonate de Enescu, splendid transpuse de cei patru, oricum am intoarce lucrurile, ca la matinee, la americani, vine lume multa, la noi nu vine. Ce mai tura, vura! Ca e simbata, ca e duminica, „lumea buna” si melomanii – mai ales senior citizens – nu se inghesuie la orele diminetii, cind piata e vesela, marfa mai buna si mai proaspata. Enescu expediat, chiar si in conditii interpretative excelente, la „dimineti de muzica enesciana”, ni se pare nu stiu cum. Nu de explicatii savante si justificari logice ducem lipsa. Sa trecem.
Si Horia Mihail este un bun pianist, si Verona Maier este o foarte buna acompaniatoare. Nu ar fi un aspect de neglijat, este o specialitate aparte, a avut genul maestrii lui, asa cum au fost, sa zicem, Gerald Moore sau regretatul si uitatul astazi Ferdinand Weiss. Sau acompaniatori precum sarmanul Mircea Crisan, care se caina ipocrit cind povestea cum venea Mme Popescu, in halat si papuci, inainte de 23 august si zbiera la mama lui, „La Palestina cu voi!”, ca apoi, dupa 31 decembrie 1947, aceeasi doamna sa apara in salopeta si cizme de cauciuc sa-i indemne tovaraseste pe vecinii de pe Dudestii lui Peltz si Ludo, „Sa stati aici cu noi!”.
Da, este foarte frumoasa muzica fara alte ginduri. Ceea ce si reusim uneori. Rar. Tot mai rar, dar si cu intensitati nebanuite. Ca in aceasta saptamina de vis, cu atita muzica buna si pianisti minunati.
De ce oare mai sintem apoi atit de nefericiti si nemultumiti, nu putem pricepe. Sau chiar daca pricepem, nu vrem sa admitem astfel de evidente. Marea aparitie a acestei saptamini a pianistilor a fost inegalabilul, Murray Perahia. „Atit pentru astazi”, incheia Stalin sedintele de „Politbiro”. Si totul se termina fara nici un fel de comentarii. De muzica, nici vorba!
Drept la replica
Domnule redactor-sef,
In numarul 144 (8-14 septembrie 2007) al revistei „Suplimentul de cultura”, Bedros Horasangian publica articolul „Muzica si discursuri” din al carui chapeau aflam urmatoarele: „Ca avanpremiera la festival (este vorba, fireste, de Festivalul „George Enescu” – n.m.), cu o zi inainte, a avut loc si o conferinta de presa, unde vesnic morocanosul ministru al Culturii si Cultelor din Romania, Adrian Iogulescu, a combatut alaturi de mult mai simpaticul director artistic al festivalului, Herr Ioan Holender din Timisoara-Austria”. Apoi, in textul articolului se face o mica hermeneutica a presupusului discurs al lui Adrian Iorgulescu (se spune, printre altele, ca „Enescu a fost pomenit doar in treacat”).
Admirind, nu de azi de ieri, puterea de observatie si spiritul de analiza al distinsului prozator Bedros Horasangian, trebuie sa va spun ca de data aceasta a incurcat personajele. Nu stiu cine era personajul „morocanos” la care se refera, dar in mod cert nu ministrul Culturii si Cultelor din Romania, Adrian Iorgulescu, pentru simplul si banalul motiv ca acesta NU a participat la respectiva conferinta de presa. Domnia sa nu se afla in Bucuresti, iar MCC a fost reprezentat la conferinta de presa care a premers deschiderii festivalului de dl. secretar general Virgil Stefan Nitulescu. Este posibil ca dl. Bedros Horasangian sa-i fi confundat pe domnul ministru cu dl. Nitulescu sau poate pe domnul Holender cu domnul Iorgulescu si pe domnul Nitulescu cu domnul Holender (pentru ca, din cite am aflat, domnul Nitulescu a fost, in respectiva conferinta de presa, chiar mai jovial decit domnul Holender). Fireste, aceste nesemnificative detalii nu pot diminua admiratia noastra in fata preciziei observatiei si a capacitatii de a fictiona a acestui important prozator optzecist. V-as sugera totusi ca, pentru a evita posibila inducere in eroare a unor cititori insuficient de familiarizati cu subtilitatile de limbaj si de interpretare ale unora dintre colaboratorii dumneavoastra, sa puneti acest tip de articole cu aer de reportaj sub genericul „proza”.
Tudorel Urian
Consilier al ministrului
Precizare
Este adevarat, si ne cerem scuze functionarilor de la MCC, pentru ca am gresit dintr-o falsa memorie, numindu-l pe Dl Iorgulescu in locul dlui Nitulescu la conferinta de presa dinaintea inceperii festivalului. Discursul interminabil, plat si plin de banalitati pompoase al Dlui Adrian Iorgulescu de la Gala de Deschidere ramine insa nealterat de aprecierile noastre vag amical-ironice. Iar proza nu are nici o legatura cu obedienta. De orice natura. Indiferent de tucal.
Bedros Horasangian
Consilier al lui Bedros Horasangian