La împlinirea a cincizeci de ani de la moartea lui George Enescu, în 2005, doi buni prieteni, George Murnu și pianistul Samir Golescu, comentau critic din Statele Unite, în grupul de discuții „rec.music.classical.recordings“, o listă de recomandări ale înregistrărilor pe disc publicată de Music Web International. Cei doi erau, și continuă să fie, cei mai buni cunoscători români în domeniu.
Samir asculta la acea vreme versiunea ascunsă mult timp a operei Œdipe dirijată de Constantin Silvestri în 1958 la București (făcută publică abia în 2011 la Casa Radio). George Murnu îmi revela calitățile concertului radiofonic de la Paris, difuzat la 18 mai 1955, două săptămâni după moartea compozitorului, în care dirijorul de origine română Charles Brück făcuse să renască Œdipe-ul enescian, nemaicântat de la premiera sa din 1936. Grație lor ascultam pentru prima dată atunci banda de concert care circula printre colecționari. După multe decenii, în sfârșit, concertul lui Charles Brück a apărut anul acesta pe disc la casa franceză Malibran (MR 895) și, lăsând deoparte tăieturile, este o ocazie de a asculta o versiune aproape de perfecțiune.
În 1955, reluarea operei lui Enescu, omagiu ce îi era adus de Serviciul emisiunilor lirice ale radioului național francez, a stârnit multe comentarii, unele cunoscute și criticilor români. Se distingea cel al lui René Dumenil, care își exprima „regretul că un asemenea efort, ce a condus la o reușită atât de completă, să nu aibă decât un rezultat efemer. E lamentabil să dai o singură dată o operă pe care toată lumea este de acord să o califice drept grandioasă“. Pentru Dumenil se putea vorbi „doar despre măreția, noblețea și perfecțiunea unei opere care nu numai că face onoare poetului și muzicianului ce au compus-o, dar și epocii în care a putut fi realizată“. Cu aceeași ocazie, Bernard Gavoty îi omagia pe dirijorul Charles Brück pentru felul „nobil și cu pasiune“ în care a condus muzicienii.
Despre Enescu, Œdipe și Charles Brück scria și compatriotul lor Antoine Goléa în numărul din iunie al celebrei reviste „Esprit“. Mort d’un musicien era titlul în spatele căruia se putea citi un text încărcat de durere despre soarta lui Bartók și a lui Enescu.
Cel dintâi, cu zece ani mai devreme, murise „într-o cameră de hotel, victima unei crize de anemie pernicioasă, consecință a privațiunilor îndurate timp de ani de zile. Să o spunem pe limba noastră: murise din cauza foamei“. Enescu murise și el „într-o cameră de hotel, după ce fusese atins de trei atacuri succesive de paralizie în câteva luni. Murise atunci când, nemaiputând să-și exercite cea de-a doua meserie, cea de violonist, cu care își câștiga viața de doi sau trei ani, din cauza primelor atingeri ale răului, nu mai trăia decât din donații care veneau mai ales din America; atunci când puținul pe care îl posedase odinioară în țara sa natală îi fusese luat, când numele său, care purtase gloria României în cele patru colțuri ale lumii, îi fusese pus la index. […] Exilat politic, asemenea lui Bartók, fusese obligat să-și reia bastonul de pelerin la o vârstă la care alții, încununați de lauri, se așezau în fotoliile Academiilor. În sfârșit, ca și Bartók, nu și-a putut asculta propriile opere în timpul vieții decât în măsura în care impresarii și secretarii asociațiilor simfonice i-au permis să le cânte sau să le dirijeze el însuși.“
Și continua: „Atunci când aceste rânduri vor fi apărut, Radioul va fi transmis, sub bagheta admirabilului Charles Brück, integral, lucrarea care este summumul lui Enescu: Œdipe, tragedia lirică pe un poem de Edmond Fleg, a cărei premieră a avut loc la Operă, cu un succes imens, în 1936, și care nu a mai fost reluată de atunci niciodată, deși administratorii succesivi ai casei știau cu toții că era vorba de una din rarele capodopere ale producției lirice contemporane. Trebuie să sperăm că exemplul dat de Radio va avea un efect și că vom revedea în curând această operă destinată scenei unui teatru, pentru care a fost creată“.
A mai fost nevoie de câteva decenii ca apelul lui Goléa să fie ascultat și Œdipe repus în scenă la Paris, după cum a fost nevoie de peste 60 de ani ca omagiul pe care i-l adusese Charles Brück cu o echipă formidabilă a Operei de la Paris, cu admirabilul Xavier Depraz în rolul titular, cu Geneviève Moizan ca Jocaste, cu Rita Gorr în rolul Sfinxului, cu doi dintre cântăreții angajați și la premiera din 1936 (Henri Medus și Pierre Froumenty) să apară, în sfârșit, pe disc.
Este, poate, momentul ca și dirijorul Charles Brück, veche cunoștință a lui Enescu, să fie elogiat și în România. În anii ’30, când celebrul șef de orchestră Pierre Monteux decidea să deschidă o școală pentru dirijori, stimulat de cea pentru violoniști a lui Yvonne Astruc care îl avea drept cheie de boltă pe Enescu, tânărul Charles Brück avea să fie primul dintre elevi care câștiga concursul organizat de Orchestra Simfonică din Paris.
Devenea atunci, cum povestește Doris Monteux în memoriile sale It’s all in the music, asistentul dirijorului pe care avea să-l urmeze în Statele Unite și de la care prelua și conducerea școlii sale din Maine, în 1969, pentru ultimii 27 de ani de viață.
Charles Brück, timișorean născut în mai 1911, a urmat cumva destinul marilor muzicieni români. În 1928 a plecat să urmeze studii muzicale la Viena, iar de acolo la Paris, unde după ce a obținut o diplomă în drept, s-a angajat în studiul aprofundat al muzicii, elev al lui Vlado Perlemuter (pian), Nadia Boulanger (compoziție) și Pierre Monteux. Naturalizat francez în 1939, avea să intre în clandestinitate la începutul războiului, iar apoi se angaja în Rezistența franceză. După război, recompensat cu titlul de Ofițer al Legiunii de Onoare, avea să fie numit director al industriilor muzicale în Ministerul Industriei (1945-1948), să fie timp de câțiva ani director muzical al Cazinourilor de la Cannes și Deauville, dirijor și director muzical al Operei olandeze la Amsterdam (1950-1954), director al Orchestrei Simfonice Radio de la Strasbourg (1965-1970), dirijor permanent al Orchestrei Filarmonice a O.R.T.F (1965-1970).
Intransigent cu muzicienii din orchestră și nedispus la compromisuri, avea să fie ostracizat de francezi și să-și petreacă ultimele decenii în Statele Unite, fiind, între altele, director muzical la Hartt School a Universității Hartford, visiting professor la Universitatea Princeton, un mare pedagog, permanent preocupat de elevii săi (între care se află Gilbert Varga, elev și al lui Sergiu Celibidache, Hugh Wolff, Marc Minkowski) și un mare promotor al muzicii contemporane.
Discografia sa, limitată la vreo 20 de LP-uri și CD-uri, include câteva înregistrări cu valoare istorică, între care un Orfeu și Euridice, la Opera olandeză din Amsterdam cu Kathleen Ferrier, câteva concerte cu Leonid Kogan și, acum, neîndoielnic, Œdipe-ul enescian, care putea fi ascultat până acum doar în arhiva INA.
Galerie foto
