Si altele – de fapt numai una – care mi-au provocat la fel de multa greata ca un articol mai vechi despre Moartea domnului Lazarescu.
Jurnalistii de la „Romania libera”, editia de Cluj, vadit socati de calitatea proasta a filmului premiat la Cannes, s-au gindit sa-l rezume astfel: „un film despre drama a doua tinere uteciste dezumanizate, Gabita si Otilia, una gravida, cealalta nu, aflate in cautarea unui avort” si „cele doua tinere se dedau la o partida de sex cu doctorul-clandestin”. Evident, nimeni nu-i obliga pe jurnalisti sa le si placa filmul, dar modul in care au invatat sa-si exprime opiniile e inacceptabil, un amestec de condescendenta si mistocareala, plus nevoia de a inota, musai, impotriva curentului.
Si, ca sa nu vorbesc totusi in gol, imi rezum si eu argumentele: 432 e un film esential pentru ca totul, de la decor pina la jocul perfect al actorilor, e construit in termenii necesarului (nimic superfluu), pentru ca rama nu inghite povestea, tranformind-o intr-o natura moarta, ci o provoaca permanent, intretinind suspansul, pentru ca vorbeste limpede despre relatiile mereu tensionate dintre ce e in jur si ce e in noi (chipul ostil al lumii de atunci le anuleaza unora vointa, iar altora, paradoxal, le-o pune in miscare, obligindu-i sa caute inauntrul lor umanitatea, ca unica solutie a supravietuirii), pentru ca, in fine, e un film care ii stirneste pe cei care-l vad la marturisire, la povestile de umilinta si remuscare pe care n-au indraznit sa le spuna nimanui. Un film care, prin puterea lui extraordinara, ii face pe oameni sa vorbeasca despre ei.