Nu mai ascultasem de mult BlutEngel, până deunăzi când, întâmplător, mi-a picat la display concertul din 2016,
publicat sub titlul Live Im Wasserschloss Klaffenbach (2018, Out of Line Records). Inutil să explic în ce fel ajung la noi diferite albume sau concerte video, înainte chiar să fie lansate oficial prin magazine; știu că știți și dumneavoastră cum, informa(tiza)ți cititori! Bucuria produsă de incomoda vizionare în scaunul de birou, fie el cu spetează ergonomică, nu-i mai mică decât aceea confortabilă, în mansarda smulsă cu greu spațiului domestic și eliberată de resturi gospodărești, tolănit în fotoliul strategic amenajat cu fața către boxele vintage și spatele spre ușa prevăzută cu avertismentul imprimat pe-un carton, în culori țipătoare: „Dacă vezi că e închisă, te rog nu insista!“. (Acum, e o chestiune neclară dacă un amator de scule vechi, „adevărate“, ascultă BlutEngel, dar cine poate ști ce preferințe are omul când se simte bine…)
A fost o vreme când muzica de felul celei puse pe CD-uri de grupul german mă cucerise complet, cu trepidantul ritm simplu și volutele armonice epurate de stresul complicațiilor pretențioase. Nefiind înțelegător de germană (vorbitor nici nu mai zic), nu-mi strofocam creierul cu descifrarea „versurilor“. Credeam, de altfel, că nu contează, dat fiind că genul de pop electronic, subsumat stilului dansant în cluburi, cu asperități industriale și gingășii gothice, se debarasează lejer de mesajele potențial filosofice. Tot ce contează la acest fel de spectacol, este să… feel the power.
După ce am transcris bine-cunoscutul slogan al muzicii rave-dance-club, am rămas cu degetele amorfe și urechile prinse în albumul Angel Dust, din 2002, al nemților care îmi freacă de vreo săp- tămână inspirația, fără să producă un text consistent. Uite, bunăoară, piesa Keine Ewigkeit. Ritmul te scapă de la eșafod, orchestrația e simpatică, efectele synth nu-s nemaipomenite, dar plăcute auzului, vocile feminine șerpuiesc, dinamizate de vibrația vampirului îndrăgostit Chris Pohl, compozitorul, versificatorul, clăparul, vocalul, într-un cuvânt creierul firmei BlutEngel. O oră și vreo douăzeci de minute de antren meditativ, calm ca o călătorie cu mașina pe autostrăzile Germaniei, celebre pentru netezimea și siguranța lor. Cine n-ar vrea asemenea comoditate? Nu rockerii pur-sânge, asta-i sigur. Muzica făcută de BlutEngel e numită și darkwave. Vă place excursia sonoră pe valuri întunecate? Mie da, însă nu mereu. Principiul plăcerii funcționează și aici, poate mai mult ca în alte activități oarecum psihanalizabile.
BlutEngel pare afacerea personală a lui Chris Pohl. Un tip înalt, cu timbru vocal plăcut, îmbrăcat elegant, machiat în stilul filmelor cu vampiri și diverse fantasme. Poartă unghii lungi, ascuțite, utilizează din când în când lentile de contact gen horror, se înconjoară de femei cu alură fatală și se folosește de ele pentru dansuri lasciv-macabre, atent regizate. Pe scenă se mișcă foarte puțin, cu distincție de prinț feudal, atașat de publicul pe care nu-l incită la țopăială, nici nu-l periază ipocrit. De altfel, cele câteva sute de spectatori din curtea castelului de apă al orașului sus-pomenit par să fie cunoștințe vechi, prieteni aproape. Locația în sine e una care instituie o atmosferă ușor teatrală, propice catharsisului. Concertul, în asemenea condiții, capătă valențele unei petreceri de familie – rog a se observa mișcarea tipilor preocupați de alte activități decât cele desfășurate pe scenă…
Alături de Pohl se află, din 2005, Ulrike Goldmann, ale cărei calități interpretative n-au nevoie de artificii să fie puse în evidență. Conrad Oleak, clape; Tom Stoewer, chitară; Christian Schellhorn, tobe; și dansatoarele Nadine Gruhn, Nikola Heinrich, Sabine Pflug, coordonate de experimentata Viki Scarlet, asigură celelalte secțiuni ale reprezentației. Statutul de angajați temporar nu le scade calitatea interpretării. Presupun că asta ține de natura meseriei, nu de inspirație.