Andrei Crețulescu a început cu critica de film, dar s-a apropiat tot mai mult de creație, mai întâi lucrând pentru HBO România în departamentul de producție, apoi începând să regizeze scurtmetraje.
A văzut mult cinema, e pasionat și dornic să fie cât mai repede asimilat în familia marilor cineaști (cărora în interviuri le și spune pe numele mic – Jim, Aki etc.). Aceste lucruri sunt vizibile în scurtmetrajele sale, care par mai mult niște colaje profesioniste de citate (unele parodice) decât niște povești originale și independente. Probabil timorat, proaspătul regizor se străduiește să fie la înălțimea gusturilor sale și să construiască de la bun început scene antologice pentru istoria cinemaului.
Avantajul lui e că a știut să se înconjoare de profesioniști consacrați (DoP-ul Andrei Butică, monteurul Cătălin Cristuțiu, scenografa Mălina Ionescu sau actorii Șerban Pavlu, Dorian Boguță, Ana Ularu, Rodica Lazăr, Andi Vasluianu), pe care i-a cooptat de la un film la altul, astfel încât scurtmetrajele și lungmetrajul care a urmat sunt un fel de filme de familie, făcute cu entuziasm și bună dispoziție. Dintre scurtmetrajele lui cel mai mult mi-a plăcut Ramona, distins în 2015 cu Premiul Canal+ în secțiunea Semaine de la Critique a Festivalului de la Cannes. Mi s-a părut filmul în care în sfârșit nu mai părea să se teamă așa mult de ce va zice lumea.
Cred că filmele lui Crețulescu se adresează unui public de cinefili puțin snob sau unui gen de spectator care nu e neapărat cinefil, deși el așa se consideră. Realizat în mai mulți ani pentru că a strâns greu finanțare (așa cum se întâmplă cu un film de debut), Charleston e realizat ca o coproducție româno-franceză și a avut premiera mondială în prima competiție a Festivalului de la Locarno. Ca și în scurtmetrajele sale, Crețulescu e foarte atent cu toate detaliile tehnice care alcătuiesc un cadru, dar, din nou, pare să se concentreze mai mult punctual decât per ansamblu. Acestei povești a unui insolit doliu executat în pas-de-deux de un soț văduv și de amantul defunctei soții are scene reușite, dar îi lipsesc ritmul și emoția. Narativ, filmul nu se prea susține. Nu se întâmplă foarte multe, iar evoluția personajelor nu are loc treptat, astfel încât transformarea de la final să pară autentică și fie întâmpinată de spectator cu emoție. Există replici inutile, după cum există și scene care nu ajută nici poveștii, nici personajelor.
Autorul a explicat în interviuri că filmul a plecat de la frica de a-i pierde pe cei dragi, dar și de la persoana căreia nu întâmplător i-a dedicat filmul – mama sa, care și-a părăsit la un moment dat familia pentru un alt bărbat, dar a revenit când și-a dat seama că-și iubește prea mult soțul. Există un soi de nostalgie vizibilă în film, deși poate n-are legătură directă cu povestea. De pildă, în scena în care amantul îi povestește soțului cum i-a cunoscut soția (un cadru lung), lumina care intră prin perdea creează împreună cu vocea lui Radu Iacoban un soi de intimitate, de familiaritate – e prima scenă umană din film, în care autorul nu face pe șmecherul. Sau scena dansului, un intermezzo interesant între cele două părți ale filmului care sugerează că poate exista un fel de comuniune între cei doi bărbați.
Sunt însă și scene nesigure, între dramă și comedie neagră, care ratează șansa unei emoții reale – cum e scena de la masă dintre cei doi bărbați și părinții defunctei (excelent jucați de Victor Rebengiuc și Ana Ciontea). E o scenă grea pentru că se dialoghează doi cu doi și pe registre diferite, care când se reflectă în oglindă, când se contrazic. Nu știi dacă să râzi sau să plângi, dar aș fi preferat un indiciu că putem râde cu lacrimi, un semn că în spatele rigidității mamei și senilității mai mult sau mai puțin jucate a tatălui există o durere uriașă. De fapt, durerea asta uriașă nu se simte nici în restul filmului, oricât de mult ar fuma și ar bea Șerban Pavlu. Ea e mereu camuflată sub un soi de calofilie, de dorință de a face artă mișto. E, probabil, un mod de a acoperi o rană încă deschisă. Mă gândesc că și prin cele două personaje principale, de tipologii atât de diferite și atât de îngroșate – personajul lui Iacoban e mult prea moale ca să fie amantul ideal, în vreme ce Pavlu e mult prea dur, sunt de fapt două tipuri de masculinitate pe care Crețulescu le negociază.
Ca să închei, Charleston mi se pare un film inegal, nici pe departe hitul verii, așa cum e marketat. Talentul lui Crețulescu se întrevede, dar el trebuie mai întâi să uite toate filmele pe care le-a văzut.