Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul de eseuri Acum nici tăcerea nu-ți mai aparține, de Aslı Erdoğan, traducere din limba franceză și note de Nicolae Constantinescu, care va apărea în curând în colecția „Plural“ a Editurii Polirom.

– Fragment –

Chiar era adunător de zdrențe sau, cum a dat de înțeles, polițist în civil? Nu știu. „Mi-a salvat via­ța“, mi-am zis de câteva ori. Și repet ca să mă conving de asta, ca o ieșire de urgență din noaptea căreia i-aș căuta codul. Din noap­te voi face o istorisire personală, la trecut, și-i voi găsi un loc în mijlocul semnelor de punctuație. Probabil că nu i-am zis nici măcar „mulțumesc“.

— La pământ, soră! La pământ! LA PĂMÂNT! țipă el cât poate de tare, încercând să acopere zgomotul detunăturilor.

Arată către zid.

— Lasă capul jos!

Noaptea zilei de 15 iulie, în fața cazărmii din cartierul Harbiye. Lângă clădirea radioului, de ore întregi se dau lupte cumplite, ambulanțele aduc tot mai mulți răniți, sunt și morți. Lunetiștii desfășurați în jurul cazărmii împiedică pe oricine să traverseze bulevardul. Pe trotuarul de vizavi, vreo două sute de persoane urlă slogane și, la strigătul Allahu akbar, încearcă să înainteze; militarii deschid focul și oamenii se lungesc din nou pe pavaj… Nu suntem pe front, dar pe unul dintre bulevardele cele mai largi și deschise ale orașului n-ai nici un loc unde să te ascunzi; câteva bucăți de sticlă, de aluminiu și de plastic nu te protejează de război.

— E mai sigur în partea noastră! strigase adunătorul de zdrențe puțin mai devreme, înainte ca lunetiștii să fi reperat trei sau cinci persoane refugiate în umbră…

„M-am întors, aici e lovitură de stat. Sunt bine.“ Am trimis mesajul, apoi am ieșit cu intenția să arunc o privire prin cartierul Mecidiyeköy. Dacă polițiștii nu ar fi fost amabili și nu mi-ar fi permis să trec de prima intersecție pe care am traversat-o în noaptea asta, n-aș fi insistat, n-aș fi încercat s-o iau pe străduțe. Nu pentru că străzile se cam goliseră, ci pentru că erau de-a dreptul pustii… La primul apel, o mulțime plină de îndrăzneală merge ca un singur om spre piața Taksim, strigând sloganuri pe care rareori le auzi. S-au format cozi în fața automatelor și a brutăriilor, parada e pestriță și sirenele pompierilor sună de zor… Nu se vede nici un soldat, nu seamănă deloc cu 12 Septembrie, dar nici nu te duce cu gândul la calmul de la Gezi. E mai neclar, mai neliniștitor… În mijlocul acelor lumini slabe, al zgomotelor și al tumultului, am impresia că mă aflu într-un teatru al cărui decor a fost schimbat. Ca și cum această noapte ar urma să se înfurie la culme, să se dilate, până când se va transforma într-o imitație a ei înseși, grosolană și stridentă…

Tot mai numeroasă, în rânduri tot mai strânse, mulțimea face o oprire la Osmanbey. Primele detunături, haos, panică… Unii o iau la fugă în direcția gre­șită, alții pe străduțe… Soldații au deschis focul, vestea se răspân­dește cu iuțeală. Oamenii schim­bă informații la fiecare intersec­ție. O tânără cu văl, care duce un drapel, în ciuda privirilor dezaprobatoare ale femeilor din jurul ei – probabil nu aveau încredere în mine, femeia în albastru, taciturna –, începe să-mi povestească:

— Au deschis focul din Scorpion… Cineva care mergea exact în fața mea a fost lovit în frunte. Am văzut un altul lângă mine împușcat în picior.

O umbră de tristețe îi trece pe fața dominată de ochii imenși.

— A MURIT, îmi închipui… Când ești împușcat în frunte mori, nu-i așa?

Indiferent ce se întâmplă, vacarmul crește; mă las purtată spre sursa împușcăturilor, care se înmulțesc, ca o barcă fără cârmă dusă de vijelie. Zgomotul înfrico­șător al puștilor de asalt reverberează de la o clădire la alta. Noaptea seamănă acum cu o pânză zdrențuită, un ciur, o umbră nouă ce pare să clocotească în rănile și găurile ei. Mă alătur mulțimii „fără deosebire de clasă sau de privilegii, toți uniți“, sudată într-un singur bloc ca să înfrunte salvele. Drapele turcești de toate mărimile, pe care unii le poartă în­fășurate în jurul corpului ca pe un giulgiu… Simboluri pe care sol­dații lui Mustafa Kemal le-au abandonat milițiilor lui Recep Tayyip. E rândul lor să strige:

— Patria asta e patria noastră, statul ăsta e statul nostru!

Furia mulțimii crește pe măsură ce plouă cu gloanțe; alerg spre cazarma părăsită de Scorpion…

Acum, ghemuită la baza unui zid, între doi bărbați, probabil doi polițiști, cu capul în jos, între brațe, aștept.

Între salvele de arme automate și furia mulțimii enervate la culme… În mijlocul unui război mai adevărat decât unul real, dar a cărui realitate n-o evocă nici măcar pe cea a unui vis, un război căruia nu-i găsesc nici un echivalent, ca la capătul capătului lumii, în ținuturile ei cele mai sălbatice… Între imposibilitatea de a pleca și cea de a rămâne, m-am încovoiat ca un semn de întrebare care își îndoaie burta. Între pământ și piatră, între întunericul nopții și răutatea oamenilor…

***

(15 iulie, noaptea, Harbiye. O sută de metri mai jos, la radio, luptele durează de ore întregi, ambu­lanțele aduc tot mai mulți răniți… Lunetiștii desfășurați în jurul cazărmii împiedică pe oricine să traverseze bulevardul. Întinși pe trotuarul de vizavi, vreo două sute de oameni sunt țintuiți la pământ de o ploaie de gloanțe…)

Ghemuită la baza unui zid, cu capul între brațe, între doi bărbați, probabil doi polițiști în civil, aștept. Între salvele de arme automate și furia mulțimii enervate la culme… În mijlocul unui război mai adevărat decât unul real, dar a cărui realitate n-o evocă nici măcar pe cea a unui coșmar, un război căruia nu-i găsesc nici un echivalent, ca la capătul capătului lumii, în ținuturile ei cele mai sălbatice… Între imposibilitatea de a pleca și cea de a rămâne, m-am încovoiat ca un semn de întrebare care își îndoaie burta. Între noapte și zori, piatră și pământ, între întunericul nopții și răutatea oamenilor…

O explozie cumplită zguduie pământul, face să se cutremure orașul ca un panou pe jumătate smuls. La început, oamenii cred că e un bombardament aerian, cineva insistă să se tragă rachete…

— Uite, ăla care trece pe deasupra noastră e un F16! Urmat de un F4! zice adunătorul de zdrențe – polițist, pe tonul unui instructor militar care pregătește un răcan.

CARTEA

După tentativa de lovitură de stat din iulie 2016, scriitoarea turcă Aslı Erdoğan a fost arestată și închisă. Vina sa era că scrisese pentru publicația pro-kurdă „Özgür Gündem“ texte în care denunța diverse acțiuni îndreptate împotriva libertății de opinie. A stat patru luni în închisoare, însă, deși a fost eliberată, a devenit ținta perse­cuțiilor și în cele din urmă a fost constrânsă să părăsească Turcia. Volumul reu­nește o parte dintre articolele care i-au atras ostilitatea regimului. Sunt cronici politice, reflecții asupra scrisului și a exilului, eseuri despre acțiunile represive ale guvernului turc, despre povara mentalităților și stereotipurilor arhaice în Turcia modernă.