În mod cu totul neobișnuit pentru „Suplimentul de cultură“, dedicăm coperta și dosarul acestei ediții unui subiect la zi. Mai mult, este vorba despre un subiect politic la zi. Trăim, în opinia celor mai mulți dintre analiștii vieții publice, un moment hotărâtor pentru evoluția democratică a României pentru următoarele decenii. Cu tot specificul său, țara noastră este împinsă cu toată forța spre modelul democratic neliberal polonez sau maghiar, întregind un tablou complicat și periculos în estul Europei. Cu un Occident în derivă, cu America lui Trump care cedează rolul de lider mondial, leadership-ul moral și business as usual nu mai există. În acest timp, o gașcă politică a fost suficient de abilă să pună mâna pe aproape toată puterea în România și să o deraieze în scop personal de la parcursul său european. Mizând pe lipsa de abilitate și absența din arenă a președintelui Iohannis (președintele „nejucător“), i s-au redus puterile treptat până în punctul în care Administrația Prezidențială riscă să rămână în arhitectura constituțională numai cu rolul de a acorda medalii și de a parafa acte, ca la notar. Scopul final: subordonarea justiției de politic. Astfel, se pregătește cea mai mare hoție de după 1989: furtul înseși democrației românești.
Urmărind cu atenție și îngrijorare soarta președintelui
Toni Hrițac
Karl Marx spunea că filosofii se mărginesc să interpreteze lumea în fel și chip, dar ceea ce contează cu adevărat este ca aceasta să fie schimbată.
Dacă privim lucrurile astfel, atunci putem spune că dorința actualei coaliții de guvernare este să îl transforme pe președintele țării într-un mare filosof. Privarea sa de acele atribute exercitate până acum, uneori chiar în exces, de foștii președinți l-au adus pe Klaus Iohannis într-o postură de spectator de lux la festinul puterii. Și totuși, ceea ce se cere în aceste zile de la el este un gest hotărâtor, situat într-o zonă imposibilă, între prelungirea dorințelor mișcării #Rezist, de continuare fermă a luptei anticorupție, și disciplina necondiționată a unui soldat în fața comandamentelor imperative ale Constituției, care îi cer revocarea șefei DNA. Funcția prezidențială nu a mai fost pusă niciodată în ultimii 29 de ani în fața unei asemenea dileme. Răspunsul său poate fi instituțional sau personal. Din punct de vedere instituțional, posibilitățile sale sunt limitate, mai ales că cvasi-monopolul interpretării legii supreme se află la o curte potrivnică. Din punct de vedere personal, are nevoie de curaj și geniu, lucruri care par să îi fi lipsit în ultima vreme, aceasta fiind și cauza pentru care a ajuns în situația de față.
De partea cealaltă, o dilemă asemănătoare pare să fi fost rezolvată de coaliția PSD-ALDE, după tatonarea acelorași repere. Soluția pare a fi un amestec de atitudini, o interpretare „particulară“ a legilor țării și a celei supreme prin intermediul instituțiilor asupra cărora deține controlul. Atât ministrul Tudorel Toader, cât și majoritatea din Curtea Constituțională au adoptat poziții personale, neuzuale, în dezacord cu parcursul legislativ de până acum, în dezacord cu partea activă a societății civile, creând astfel o nouă normă instituțională pe care o pun cu nedisimulată satisfacție în fața președintelui. Grație lor aflăm acum că de fapt Constituția s-a aplicat greșit în ultimii 30 de ani și că degeaba votăm președintele.
Președintele se confruntă cu un moment al adevărului în ceea ce privește competența și flerul său politic. Pe aceeași constituție, și renunțând la sprijinul politic al alianței care l-a făcut președinte, Traian Băsescu și-a construit o fortăreață și o camarilă cu care a speriat aproape tot spectrul politic. Aberant pe alocuri și lipsit de spirit constructiv, Băsescu a lăsat totuși să se vadă că în politică este destul de multă libertate individuală. Exact acest lucru se întâmplă acum în toată lumea, unde personalități cu diverse orientări sunt jucători cu vederi personale în arena politică.
Problema cea mare a președintelui este aceea că, neacționând preventiv, s-a lăsat dus într-o zonă fără alternative și posibilități de negociere. Adversarii l-au pus la zid și de acum urmează bătaia de joc la adresa sa și umilința. Dacă va alege soluția instituțională și o va revoca, chiar și prin tertipuri, pe Laura Codruța Kövesi își va sacrifica viitorul politic și va primi, pe deasupra, și reproșurile suporterilor săi. Ce le va putea spune, oare, ca să-i motiveze, într-o viitoare campanie electorală? Puterea efectivă se va dovedi a fi la adversari, iar funcția prezidențială va deveni irelevantă. Dacă se va sacrifica pe sine, printr-un gest „personal“, va pierde, probabil, puterea acum, dar va câștiga șansa pentru sine sau altul pe viitor și ar putea revigora Președinția. În această logică – a salvării funcției prezidențiale active, în măsura în care aceasta mai este un deziderat – cred că varianta a doua, care presupune și asumarea unei suspendări, ar fi singura opțiune rațională a președintelui.
Ceasurile au fost date în urmă cu un deceniu
George Onofrei
Nu știu câte jafuri colosale se vor mai produce în secolul acesta, dar operațiunea aproape de final a resubordonării justiției de politic în România probabil se va califica într-un eventual top 10.
La momentul scrierii acestui text, veștile sunt următoarele: Sebastian Ghiță a fost achitat de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un nou dosar, PSD-ALDE pregătesc suspendarea președintelui Klaus Iohannis (pe sistemul folosit în Republica Moldova, de suspendare a președintelui fără referendum) pentru a-și rezolva semnăturile pe niște acte.
În fundal: două Românii, o societate tot mai divizată și mai radicalizată. Mulți dintre noi ne simțim, după un an și jumătate de guvernare a noii puteri, cea a regimului personal al lui Liviu Dragnea, istoviți, batjocoriți și aproape gata să recunoaștem că, de data asta, ticăloșii au fost mai buni. Mai buni în a-și impune cu tot disprețul punctul de vedere: dreptate pentru borfași până la capăt.
Niciodată de când urmăresc fenomenul politic (foarte mulți ani ca jurnalist, și de mai puțin timp ca cetățean neimplicat în mod direct în publicistica activă) nu am simțit o deznădejde mai mare. Nu pentru că mi-ar fi dispărut simțul critic sau pentru că văd într-o parte doar alb, iar în alta doar negru. Constat doar că procesul început în ianuarie 2017 este incontestabil: actualii guvernanți au reușit, în timp record, cât ne-au trimis după himere economice și ne-au amețit cu cele mai aberante măsuri fiscale, să-și creeze o arhitectură instituțională după bunul lor plac, un mecanism înspăimântător care execută comenzile fără greș. Aproape că rămâi fără cuvinte când vezi Curtea Constituțională a României „ziua ca hoții“ castrând președintele de prerogativele sale, ordonându-i ce decrete să emită și contrazicând 30 de ani de cutumă democratică. Curtea Constituțională, adică organismul față de care nu există cale de apel și ale cărui decizii, nerespectate, înseamnă aproape a instiga împotriva ordinii constituționale. Și, totuși, acolo suntem: în punctul în care „ordinea constituțională“ ajunge să strivească democrația!
Dușmanii unei justiții independente au fost prea multă vreme subestimați, la fel și capacitatea acestora de a submina sistemul speculându-i foarte abil greșelile. Căci nu există român rațional care să cauționeze toate prostiile făcute în numele luptei anticorupție și care, nerezolvate la timp, au dat permanent muniție dușmanilor. Adică celor mai iscusiți hoți, politicienilor de carieră. Nu cred că îi este nimănui comod să recunoască acum, în ceasul al 12-lea, că e foarte posibil ca efuziunea exagerată generată de cătușe (explicabilă pentru un popor care s-a simțit în mod permanent tâlhărit de clasa politică „democratică“), excesul de zel în instrumentarea unor dosare care îi vizau pe mai marii zilei, precum și metastazarea unor uscături în unele parchete anti-corupție au oferit muniția suficientă celor care astăzi luptă, vezi Doamne, pentru „drepturile și libertățile românilor“. Din păcate, a fost prea târziu să mai avem o discuție rațională pe aceste teme, căci oștirile anti-justiție au fost bine mânate în luptă de Liviu Dragnea, singurul „nebun“ din politică din ultimul deceniu care a fost în stare să promită întregii clase politice izbăvirea: adică distrugerea inamicului, DNA, prin schimbarea nerușinată a legislației în favoarea infractorilor. Care infractori vor rămâne de-acum, probabil, negustori cinstiți, în lipsa unor instrumente adecvate sau a voinței de le mai dovedi hoția.
Suntem la un final de epocă în ceea ce privește justiția din România, oricum ai privi. De aici se despică două drumuri: cel trasat de regimul personal al lui Liviu Dragnea, punerea în lesa politicului a procuraturii și desființarea legislației penale care ar mai putea vătăma politicieni (și ieșirea țării, sub o formă sau alta, din Uniunea Europeană), precum și cel al normalității, curățarea sistemului judiciar de uscături, garantarea independenței totale a Justiției prin reformarea Constituției, dosare instrumentate cu foarte multă acribie și cu mai puțin zgomot, dar care să ducă, în cele din urmă, la dovedirea infractorilor și condamnarea acestora. Politica și Justiția ar trebui să fie, în orice stat normal, două subiecte: a) separate!, b) plictisitoare.
Care e dilema la zi din care nu putem ieși?
Andrei Crăciun
PSD/ ALDE au o problemă cu statul paralel. Ce este statul paralel? Statul paralel este statul în care nu poți trece dincolo de lege fără să fii pedepsit, cum s-a întâmplat, de mii de ani, pe meleagurile carpato-danubiano-pontice.
Ceea ce înseamnă că PSD/ALDE are o problemă cu orientarea occidentală a României. Pasul următor este forțarea ieșirii din UE și întoarcerea la un despotism de tip oriental, cu vătaf la vârf.
Poporul? Grăjdari pe tarlaua baronetului de Teleorman. Am cunoscut câini dresați cu vocabular mai bogat decât paravanul cu mantie plantat la Palatul Victoria. Așa că viitorul e lesne de imaginat: va fi încurajat în continuare analfabetismul și va fi premiat servilismul. Cine nu este bugetar va deveni. Bătrâna canalie Soros nici nu știe ce-l așteaptă: se va tăvăli în chinuri.
Opoziția politică este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. PNL, PMP (băsismul remanent) și UDMR votează cot la cot cu PSD/ ALDE pentru privilegii și tot cot la cot redeschid calea spre o Românie pre-occidentală.
Știați că tocmai a fost votat în Senat ca primarii să primească și ei pensii speciale (un fleac, 650 de milioane de euro dintr-un foc)? Știați că tocmai au votat ca penalii să poată face parte din nou din Guvernul României (he-he)?
Știați că prefecții vor fi din nou ce au mai fost și mai mult decât atât, adică oameni ai Partidului, cadre de nădejde? În Parlament, singur USR se opune. Atât că, în mentalul colectiv al românului, USR nu există.
Bucureștiul a fost asaltat, la mitingul ca o reclamă la detergent, de o mulțime de voturi. Au fost, e drept, mai puțini oameni. Un om e întemeiat pe libertate și pe demnitate. Nu era cazul. Voturi multe, oameni puțini, așadar. Și tone de gunoi rămase ca o dovadă palpabilă a trecerii cetățeanului pesedist pe la București.
Acum, ce se întâmplă, și cetățeanul din capitală plutește pe norii propriilor flatulații, de zici că ar fi întemeiat o metropolă, nu că ar supraviețui în Prelungirea Voluntari, colț cu Chiajna și Chitila. El disprețuiește oaspetele fără dentiție, îmbrăcat în alb ca porumbelul (deși e mai degrabă papagal). El îl disprețuiește de la înălțimea civilizației de șaorma cu de toate și sămânță de dovleac care ne guvernează capitala.
Pe de altă parte, porumbeii lui Dragnea au probleme grave de logică: umblă pe drum oameni cu părul alb fără dinți în gură, de îi arată cu degetul ca pe maimuțele de la zoo niște copii cu treizeci de ani mai tineri. Porumbeii lui Dragnea n-au bani de plombe și să-și dreagă F4-ul din ficat, dar problema lor e să nu cadă la pușcărie, pe cameră, liderii coaliției care i-a condus atât de bine că a fost nevoie să se scoale în crucea nopții ca să facă o eternitate până în capitală, fiindcă – ce să vezi? – autostrăzile s-au furat încă dinainte să se nască. Logică, nene Iancule!
Problema de fond rămâne: cum aduci împreună două țări pe care nu le mai unește nici Simona Halep? Una care se uită către trecut și una care se uită către viitor, oricât de greu i-ar fi și ei.
Una în care contează siguranța locului de muncă (nu contează ce știi să faci, nici dacă meriți salariul, salariul e sacru, e ca adunarea vechimii la bugetar) și una în care lumea devine tot mai mică și ca să reușești să înaintezi trebuie să fii competent, nu omul cuiva.
Să nu cădem în maniheism, fiindcă sunt nenumărate nuanțe între acest alb și acel negru. Dar problema de fond asta e: cum aduci împreună două mulțimi aflate de decenii într-un război civil politic, economic și spiritual. Sigur, varianta Dragnea-Tăriceanu e o reconciliere cu Dragnea-Tăriceanu pe post de Mandela. Dar e exclus.
Mandela ieșise din pușcărie, nu stătea să intre în ea.
Doar zgomotul ne scapă
Răzvan Chiruță
Liniștea nu e bună pentru România, o demonstrează istoria noastră recentă. Obsesia oricărui dictator de pe planetă e să fie liniște în țara pe care o supune cu mână de fier.
Regimurile comuniste, de exemplu, au creat un uriaș aparat de represiune doar pentru a obține liniște.
Imediat după 1989, Ion Iliescu le-a vândut românilor tot liniște. O liniște mincinoasă, o liniște sub care această țară a fost recucerită rapid de foștii nomenclaturiști și de foștii securiști. Dar, în acei primi ani haotici, care vine inevitabil când o societate își modifică radical regimul peste noapte, haos care i-a luat pe majoritatea românilor pe nepregătite, liniștea a fost îmbrățișată cu speranță.
Chiar și unul dintre cele mai mari tunuri financiare post-decembriste s-a dat tot în numele liniștii. Poate mai țineți minte acel „Dormi liniștit, FNI lucrează pentru tine“. Fraierii care au mușcat au speră să își asigure liniștea financiară, participând la o schemă piramidală, iar șmecherii care au devalizat schema chiar au obținut-o.
Liniște a fost și în anul alegerilor parlamentare din 2016 și din nou a fost o capcană. Guvernarea Cioloș a adus o mult dorită normalitate la conducerea statului și mulți au crezut că țara o va lua în sfârșit în direcția bună. S-au relaxat și, am multe mărturii de genul ăsta, nu au mai fost preocupați de vot, de politică. Le-a adormit vigilența, oricum scăzută și până atunci. A fost cadoul otrăvit pe care PSD ni l-a făcut o dată cu retragerea de la guvernare în 2015, prin demisia lui Victor Ponta.
Liviu Dragnea, un baron rudimentar, obsedat de controlul feudal al Teleormanului, a profitat și, după ce a obținut cea mai mare victorie electorală a PSD de la Ion Iliescu încoace, a vrut să își lărgească feuda la toată România. Țara a luat-o brusc razna, în numai o lună, s-a abătut de la mult dorita direcție bună și străbate încă istoria împleticindu-se pe mai multe cărări, într-o luptă între bine și rău al cărui final nu e garantat pentru nimeni.
Prin urmare, faptul că PSD-ul lui Dragnea face gălăgie de un an și jumătate nu poate fi, paradoxal, decât în dezavantajul acestei formațiuni antiromânești. Când au făcut gălăgie și când au intrat cu bocancii printre porțelanuri, pesediștii au pierdut alegerile: Năstase a devenit prea lacom și a pierdut; Ponta a devenit prea sigur pe el, și-a bătut joc de diasporă și a pierdut.
Dar românii au obiceiul să uite repede și să ierte ușor. Așa că singura șansă ca PSD să iasă învins sau măcar mai slab din anul electoral 2019 este să ne țină în tensiune, să facă zgomot, să facă greșeli. Să ne țină mereu în alertă și să ne amintească zilnic că democrația se câștigă și se menține greu, nu se dă de-a gata.
Desigur, gălăgia nu e suficientă. Trebuie completată de acțiuni ferme ale partidelor de opoziție, trebuie ca din această zonă să apară cât mai mulți politicieni cinstiți, care să capitalizeze enervarea electoratului.
Momentan, cred că partidele de opoziție au fost mai degrabă timide în lupta cu Dragnea. Strada a dus greul și prea puțini politicieni s-au mișcat pentru a duce mesajul în Parlament, de exemplu. Partidele nu au atins nici jumătate din forța și eficiența străzii.
Iar asta e păcat, căci strada, oricât de entuziastă și bine intenționată, nu poate vota legi bune, care să ne elimine lacunele și chichițele exploatabile din prezent, decât, indirect, prin oamenii politici în care să aibă încredere. Dacă opoziția nu va înțelege că românii s-au trezit și așteaptă altceva decât ipocrizie și complicități, nu am făcut nimic.
PSD va rămâne puternic pe scena politică, iar toată gălăgia se va transforma într-un asurzitor semnal de golire a acestui dificil spațiu deal-vale-deal-vale în care ne ducem existența.
Rezumatul unei teribile confruntări
Ion Bogdan Lefter
11 noiembrie 2016: startul campaniei pentru alegerile parlamentare programate pe 11 decembrie.
Pe primul loc în toate sondajele: Partidul Social Democrat – PSD, o jumătate din fostul Front al Salvării Naționale – FSN, „născut în focul revoluției“, după 22 decembrie 1989, devenit apoi, de-a lungul anilor, Front Democrat al Salvării Naționale – FDSN, Partid al Democrației Sociale din România – PDSR, cu diverse episoade de absorbție a altor mici formațiuni politice sau de desprindere a câte unui grup, a câte unei aripi, devenit PSD în urma fuziunii cu adevăratul – și mult mai micul – Partid Social Democrat din România, continuator al acelui PSDR din deceniile precomuniste și deținător al mult-râvnitei titulaturi (minus „…din România“), prestigioase, de circulație internațională, deci cu potențial de legitimare pentru structura politică aspirantă la dominația asupra zonei de stânga.
Într-o deja lungă istorie post-totalitară, PSD și-a negat proveniența din Partidul Comunist din România – PCR, cel de dinainte de 1989, gestionarul regimului dictatorial de extremă stânga, pliat pe noile realități, dar a avut – FSN/ FDSN/ PDSR/ PSD – mereu atitudini ambigui, de fapt cultivând bivalența trecut-prezent, în căutare de susținere populară pe temele actualității, dar și prin specularea reflexelor psihosociale prelungite din vechiul sistem.
N-au fost doar amestecuri – intenționate, fără nici un dubiu – între stânga democratică și extrema stângă antidemocratică, ci și contaminări cu dreapta liberală, sub presiunea reformistă a realităților politice și mai ales economice ale perioadei, și chiar cu extrema dreaptă, din nou în descendența fostului PCR, care glisase în anii ’70-’80 ai secolului trecut către ceea ce a fost uneori numit „național-comunism“, alăturare de contrarii teoretic incompatibile (denumirea fiind un calc după „național-socialismul“ de dinaintea și din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, al partidului lui Adolf Hitler). Confuziile doctrinare de pe scena politică românească post-1989 au favorizat atari prestații, pe fundalul mai general al melanjurilor și al diluărilor tot mai vizibile în ultimele decenii pe suprafețe mari ale planetei, de unde interpretările conform cărora am fi intrat într-o epocă „postideologică”.
Campania pentru parlamentarele din 2016
Revenind la campania pentru parlamentarele din 2016: chiar și cu asemenea antecedente, PSD surprinde – pe de o parte – prin promisiunile unei bunăstări economice și financiare imposibil de atins practic, dar seducătoare, firește; și – pe de altă parte – prin îngroșarea stridentă, mult peste ceea ce mai comisese, a notelor naționaliste din discursul său politic, xenofobe, general-antioccidentale, cu accente antisemite (tema George Soros – evreul-ungur-american conspirator universal, deci și antiromân).
11 decembrie 2016: PSD obține un rezultat foarte bun la urne, de circa 45% din voturi. Micul său aliat, Alianța Liberalilor și Democraților – ALDE, care-i reunește pe dezertorii din Partidul Național Liberal – PNL, reușește să intre în Parlament, cu puțin peste pragul legal de 5%. Împreună depășesc, „la mustață“, 50 de procente, formează majoritatea.
4 ianuarie 2017: se instalează noul guvern PSD-ALDE, cu susținerea Uniunii Democrate a Maghiarilor din România – UDMR și a Grupului Minorităților Etnice, altele decât cea maghiară. (Cum se explică asocierea ultimelor două formațiuni e altă temă de discuție, de analiză.)
18 ianuarie 2017: doar două săptămâni mai târziu, guvernul are pregătite pentru adoptare două acte normative despre care nu anunțase nimic public și care ar fi adus modificări în funcționarea sistemului de justiție de care să beneficieze liderii coaliției și clientela lor politico-administrativă coruptă, vizată de anchete ale parchetelor și de procese în instanțe: o ordonanță de grațiere și alta de modificare a codurilor penale (inclusiv cel de procedură). Dimineața devreme, președintele României, Klaus Iohannis, face o mișcare fără precedent și descinde neanunțat la sediul guvernului, participă la ședință și, în numele democrației și al importanței pe care o are pentru țară continuarea demersurilor anticorupție, împiedică adoptarea celor două acte normative. Premierul de atunci, Sorin Grindeanu, promite că guvernul nu va acționa în acest sens.
31 ianuarie 2017: într-o nouă ședință de cabinet, inopinată, într-o zi de marți, seara târziu (miercurea fiind ziua obișnuită de reunire a echipei de miniștri), e adoptată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 13/ 2017, în care sunt incluse prevederile din precedentele două proiecte, cele blocate pe 18 ianuarie. Coaliția PSD-ALDE își etalează astfel urgența primă, dorința cea mai fierbinte, obsesia: șefii centrali și locali și rețelele lor clientelare corupte să scape de justiția care funcționează de câțiva ani din ce în ce mai bine, mai eficient, mai amenințător, anchetând și condamnând foști sau actuali parlamentari, foști sau actuali înalți demnitari, primari, consilieri locali, funcționari din aparatul de stat. Dacă mersul dosarelor nu mai poate fi controlat, ca până atunci, prin influență politică, soluția ar fi așadar alterarea regulilor din sistemul de justiție, care să devină mult mai permisiv, exonerând o multitudine de forme de hoție din banii publici.
Erodări mărunte, progresive ale regulilor statului de drept și ale democrației
Aceeași zi, noaptea: la o oră după ce Ordonanța 13 e prezentată în conferința de presă de după ședință, Piața Victoriei, unde se află sediul guvernului, se umple de protestatari și România intră într-o perioadă care a crescut deja la un an și aproape jumătate de tentative ale majorității parlamentare și guvernamentale PSD-ALDE & asociații de a împiedica funcționarea justiției și de rezistență a societății românești, care a împiedicat până acum oroarea.
Protestele societății civile, ale organizațiilor neguvernamentale, ale instituțiilor reprezentative ale sistemului de justiție, firește că și ale opoziției politice, cu susținerea fermă a președintelui Iohannis și cu o constantă susținere a aliaților externi, respectiv a Uniunii Europene și a democrațiilor cu greutate în sistemul occidental cu care România are parteneriate speciale, au reușit să împiedice planul antijustiție.
Majoritatea a schimbat între timp strategia și a trecut la erodări mărunte, progresive ale regulilor statului de drept și ale democrației, întețind incredibil și discursul propagandistic de susținere a campaniei sale. În căutare disperată de susținere populară, dar neavând cum să-și țină enormele promisiuni electorale, coaliția PSD-ALDE & comp. a dat peste cap și economia, sistemul național de impozitare, s-a îndatorat masiv de pe piața bancară internațională etc.
Aici suntem: majoritatea parlamentară și guvernamentală instalată după alegerile din decembrie 2016 își urmărește neabătută obiectivele, iar țara… rezistă. Teribilă confruntare, cu final necunoscut, deocamdată; dar e o certitudine că, timp de un an și aproape jumătate, democrația românească postcomunistă și-a demonstrat soliditatea, împiedicând alterarea sa, transformarea într-un regim autocratic. Mai avem de trecut proba rezistenței până la capăt în fața asaltului, pentru a reveni apoi la consolidare și la dezvoltare, în continuarea a ceea ce România a făcut deja, transformându-se spectaculos de-a lungul perioadei postcomuniste.
Bine am venit în țara mea?
Radu Cucuteanu
Se spune că trăim vremuri interesante, poate printre cele mai interesante pe care le-am putea cunoaște. Perfect adevărat, recunosc, dar oare nu ne e dor uneori să ne plictisim? În plus, să fim sinceri, nici ele, vremurile, nu sunt chiar unice întru totul. Să ne aducem aminte.
Acum aproape trei decenii au ieșit în stradă niște oameni în București și, în căutarea democrației, au ajuns să ocupe Piața Universității. Cunoaștem reacția lui Ion Iliescu și a celorlalți deținători ai noii vechi puteri. Cum știm și fenomenul născut atunci, acolo. Mai mult decât atât însă, a fost momentul în care acei oameni s-au ales cu un nume, o sintagmă-simbol până în ziua de azi. Ei sunt „golanii“.
Să vă spun drept, pe atunci eram prea mic ca să pot înțelege ce s-a întâmplat. Ulterior am cunoscut fenomenul și l-am încadrat într-o posibilă evoluție a României ce ar fi putut avea șansa să fie mai puțin strâmbă decât a fost. Și i-am admirat pe unii dintre oamenii ăia. Încă o fac (nu, Marian Munteanu nu intră aici). „Golania“ a fost un câmp de luptă pentru libertate. Solidarizările pe care le-a creat în timp prin undele sale de șoc au contribuit la edificarea unei societăți civile, câtă a fost și câtă este.
Mecanismele rămân aceleași și astăzi
Dar nu e o evoluție ce să aparțină doar acelui moment. Probabil că rădăcinile răsturnării de înțeles semantic se pot afla în clipa în care Ceaușescu a folosit o sintagmă asemănătoare, cea de „huligani“, pe când nu știa că se află la începutul sfârșitului său. Semantica inversată, și atunci, și acum, a devenit baza unei apropieri, a unei identificări. Ba mai mult, a unei uniri între oameni.
Astăzi, în siajul aceleiași gândiri, apare un nou termen, cel de „șobolani“. Ne-a venit aplicat din înălțimi suverane de actualii conducători, într-o situație asemănătoare cu cele despre care vorbeam. Un termen aruncat cu dispreț și scârbă față de cei care nu sunt și nu pot fi de acord cu parcursul pe care insistă să ne ducă astăzi cei de la putere. Față de valorile democrației și ale Europei de care ne îndepărtăm pas cu pas.
Evident, există și diferențe între situațiile amintite mai sus. Una dintre ele vizează chiar termenul pus în circulație zilele acestea: cu o minimă cultură, să-i spun chiar politică, emițătorul ar fi trebuit să știe că termenul are deja o anumită încărcătură în spațiul cetății, de la Soljenițîn încoace, care vorbea despre „șobolanii roșii“ (de altfel, preluat de aici, a devenit și titlul unui film românesc de la început de ani ’90, primul film „particular“ de după Revoluție). Or, urmând genealogia sistemului pe care îl reprezintă, ridicolul este mai mult decât evident: de la PCR, via FSN, tu, conducător al PSD, să riști un asemenea termen arată neputință și ridicol. Dar se pare că te acceptăm așa cum ești.
Alta este însă direcția în care evoluează astăzi lucrurile. Trebuie spus că mecanismele rămân aceleași: altădată FSN, azi același PSD organizează contra-mitinguri (deși, culmea, în trecut fără lipsa imensă de bun-simț de a le denumi „proteste“) și bat monedă pe aceeași falsă scindare a generațiilor („Dacă e studenți ei crede că e mai deștepți decât noi?“).
Numai că lucrurile în mare măsură nu mai merg așa. Cea mai bună dovadă e prezența în număr ridicat a persoanelor în vârstă la proteste – în adevăratele proteste. Să nu uităm, aceștia sunt ai noștri, în mare măsură sunt cei care acum trei decenii au mai ieșit în stradă, cei care au râs și au plâns la Revoluție, cei care și-au luat bastoane pe spinare și care și-au luat porția de libertate și prin bâtele minerilor. Alături de ei se află un nou val, care caută Occidentul, pentru care lumina nu mai vine de la răsărit și care vrea să înțeleagă și să construiască o societate democratică. Vorbim aici despre revolte morale, care produc convulsiuni în întreaga societate și care, încet-încet, o rup în două. Trebuie observat și faptul că această rupere este „contra fibrei“, că nu mai putem vorbi despre diferențe generaționale, în ciuda discursului PSD, ci de afectarea întregii societăți.
În căutarea unei democrații clientelare
Revenind puțin la ce spuneam anterior, confiscarea și deturnarea de sens a unui asemenea termen, cel de protest, subliniază din nou lipsa nu doar de scrupule, ci și de cultură politică a emitentului. Să deții pâinea și cuțitul și să te auto-protestezi, tu față de tine însuți până la urmă, înseamnă, să-mi scuzați imaginea, să te pupi singur în oglindă. Dar căutarea unui viitor bine temperat, cum ar spune Vintilă Mihăilescu, nu se află pe ordinea de zi a puternicului clipei. Dimpotrivă, se află în căutarea unei democrații clientelare. Și atunci câtă democrație ne rămâne?
Cum spuneam, răsturnările semantice sunt și astăzi la ordinea zilei, prin umor. Denumirile asumate de golani în Piața Universității, când încă mai luai bătaie fiindcă aveai barbă sau ochelari, nu mai zic de plete (vremuri care sperăm să nu revină vreodată), fiindcă aveai rochiță sau păreai studentă, sau când mai ajungeai fără smocuri de păr acasă după o vizită la poliție, au tocmai rolul de a trece de aceste traume și transmit această pornire spre asumare a unei identități abordate în răspăr: golan profesionist, golan manipulat, golan convins, pui de golan, supergolan.
Ar fi lesne și sunt sigur că mulți, în ei, fac apel la Miron Costin cu a sa vorbă „Iară nu sint vremile supt cârina omului, ce bietul om supt vremi“. Dar lucrurile s-au schimbat trebuie să vedem un lucru simplu: că „vremile“ ni le facem și singuri.
În contextul dat, trebuie să spun că și eu sunt un șobolan. Care, cum făceau alții acum 28 de ani, caută democrația. Ca să completez cu o declarație (ștearsă, dar nu mai puțin vituperantă) a doamnei primar de capitală, pot spune că mi-am găsit și identitatea cu adevărat: sunt un șobolan veninos.
Bine am venit în țara mea?